shadow-dancer-posterAi un nod în gât cam de când începe filmul până la capăt, aşa al naibii că nu-l faci să dispară nici cu zece beri după aia. Deşi finalul e, cumva, neaşteptat („spectaculos” ar fi un termen nepotrivit). O mişcare ce demonstrează multă înţelepciune ficţională.

Andrea Riseborough (căreia deunăzi i-am putut admira corpul făr’ de cusur, dacă o fi fost al ei, la standarde IMAX în Oblivion) e un hamster amărât alergând cam fără chef pe roata destinului, cumva din instinct şi inerţie, în ciuda faptului că şi ea şi noi simţim inutilitatea efortului. Meciul e aranjat.

Crescută într-o familie de terorişti irlandezi şi cu spectrul fratelui mai mic mort din cauza ei în anii 70, Collette (zâmbet) acceptă (de parcă ar fi după ea…) să ducă mai departe buna tradiţie, punând bombe în metroul londonez ş.a.m.d (asta petrecându-se în anii 90). Doar că se sperie, acţiunea nu-i iese şi mai e şi prinsă de tovarăşii lui James Bond. Care-i sugerează clasicul deal: dai cu papagalu’, nu putrezeşti în pârnaie, insistând, ca nişte lipsiţi de scrupule ce sunt, pe faptul că are copil. Ea bate palma, deşi cu gânduri neserioase, şi se trezeşte trasă de mânecă când colo, când colo: unii o presează, alţii o suspectează. I s-a garantat protecţia, dar poate să se şteargă cu ea undeva, evident.

Clive Owen e Mac, un agent mai mult decât convingător ca băiat bun, fără brizbrizuri de erou: el culege informaţiile şi îşi apără sursa. Chiar şi când şefa (o Gillian Anderson alunecoasă & bitchy) are alte planuri. Între Mac şi Collette (îmbrăcată, simbolic, în roşu, singura pată de culoare în cenuşiul omniprezent, în afară de telefonul public, fireşte) se naşte un soi de idilă mai mult absurdă decât tragică, fără nicio finalitate, fără să genereze măcar iluzia unei evadări. Prestaţiile celor doi actori, împreună şi separat, au darul de a te prinde înăuntru complet: te duc de mânuţă peste tot şi-ţi arată aia şi ailaltă cu aerul grav şi important al unei fantome care îţi face turul cimitirului.

Dialogul – principala sursă de thrill aici – se structurează mai mult în afara speech-ului propriu-zis. Vedem şi înţelegem mai mult decât auzim – iar asta e superb. Elemente simbolice (la nivel de detaliu, de cadru) sunt mascate cu grijă, în niciun caz supărătoare farduri artsy, rămânând doar pentru cunoscători.

Tensiune (căci e din plin, vă asigur) într-o lume cu un orizont cenuşiu atât de aproape şi sufocant, pe cât de lipsită de speranţă, pe atât de încărcată de ură şi fanatism – iată ceva aproape unic în cinematografie, care merita mai multe premii, după părerea mea. Paralela cu Tinker Tailor Soldier Spy e inevitabilă pe partea de atmosferă şi realism, dar avem două lucruri fundamental diferite: acolo e creierul, aici e inima.

nota_9Notă: 9 (dacă n-ar fi ecranizare…)
Scris de stefan | Thursday, 18.04.2013 18:05 Cronica de film

National Cinematografic