Alien: Covenant (2017) – În spațiu, nimeni nu te aude filozofând, dar nu contează

Mesajul este clar și a trecut de mult de Marte: cam ar fi timpul să dispărem, noi, uamenii. Și dacă nu s-a obosit s-apară Übermensch-u’ lu’ Nietzsche (care, contrar a ceea ce pare din denumire, nu-i un hipster care se dă cu uberu’), să lăsăm locul unor dihănii care știu ce-i viața, că-i a lor, sau a altora. Ca xenomorfii, bunăoară. 

Ridley Scott se pune la comanda acestui sequel la prequel cu toată fatalitatea de care dispune: noi deja știm, din primul Alien, la ce se ne așteptăm, deci ce fu înainte de el e clar că-i durere. Mai tre să aflăm responsabilii. Răspunsul e neplăcut: din păcate, și pentru că ne cam așteptam la el. Într-un fel, suntem păcăliți, fiindcă lupta se deplasează într-o altă dimensiune, deja arhiexploatată. Sure, o să ziceți că-i spiritul timpului, dar eu tot cred că un horror e dator să exploreze conceptul de alteritate: nimic nu se compară cu absolut superba, în oroarea pe care o provoacă, prima apariție a xeniei din pieptul membrului „contaminat” al echipajului, în Alien (1979). Nu e doar că suntem vulnerabili într-un fel deloc eroic (ăia sunt un fel de camionagii cu gândul la bănuții pe care îi vor câștiga în urma unei curse), ci și că wtf, what was that – și e ceva, în mod absolut, străin, și, în același timp, atât de familiar, fapt care sporește fascinația. 

Încercând să pună la locul lor piesele lipsă ale puzzle-ului, Ridley riscă să ucidă-cu-mintea-tainele-ce-ne-nconjoară (vorba poetului), dar, din fericire, trage aer în piept de fiecare dată, lăsându-ne o mică portiță prin care să respirăm misterul. Și ce face, în cele din urmă, este o operă apologetică, exegetică, o poveste în oglindă a întregii serii, ceva care se închide asupra sa însăși. Alien: Covenant este întreaga serie a celor patru episoade, într-o altă formă: trama poveștii este întrețesută de momente importante din cvadrologie (mai puțin din Aliens). Se începe tot cu un echipaj „congelat” în drum spre o destinație care promite un premiu (aici, echipajul duce 2000 de coloniști spre o planetă asemănătoare Pământului), se întâmplă accident, apare transmisie curioasă, care deturnează traiectoria, se ajunge la sursa transmisiei, iese cu buba. Apoi, avem niște accente mistice, interogație religioasă, ca în Alien 3, și anumite transgresări, ca în Alien: Ressurection. Cumva, Scott ne avertizează că face operă postmodernistă: o poveste „nouă” este „imposibilă”. Alien: Covenant este atât de plin de referințe la „vechea” serie că până și un nonfan (care, să zicem, a văzut seria o dată, nu foarte atent) se prinde de niște chestii. Desigur, asta sensibilizează fanul, căruia îi bate inima mai repede încă din genericul de început, cu grafica aia, din primul Alien, ca să nu mai spunem că și coloana sonoră este, în mare parte, aceeași. E ca și cum ți se spune: ĂLA a fost adevăratu’ Alien, e nec plus ultra, reia-l, uită-te cu atenție, venerează-l cum se cuvine și, eventual, aruncă un ochi și pe Alien: Covenant, doar ca să realizezi că nu există nimic mai bun pe lumea asta în materie de SF horror ca primele bucăți. Ziceți-i omagiu, și pace. 

Doar că, așa cum bine știm, regizorii au în ceafa lor o armată de producători nervoși, nu tocmai sensibili la veleități artistice, așa că tre să-i mulțumești (păcălești) cumva și pe ăștia, care cică știu ei mai bine ce-vrea-publicul, ce-se-cumpără. Așa că, să băgăm niște „logică” într-o poveste care era perfectă așa cum era. Nu spun, Ridley și-a făcut damblaua, dar concesiile față de „public” au fost mult prea mari. A fost dezvoltată o backstory întrucâtva străină și s-a apelat la un final nu foarte glorios, în ciuda faptului că a fost implicat Wagner (pe care, în treacăt fie spus, Nietzsche îl admira). Nu pot să dau detalii fără să cad în spoiler. Dar pot să spun, printre altele, că androidul/ androizii are/au un rol simțitor mai mare și pe marginea lui/lor se croșetează chestii gen „creator vs. creație”, „original vs. copie”, „naștere naturală vs. concepere pe cale artificială”, „natură vs. cultură vs. civilizație”. Meritul lui Scott este acela că, în cea mai mare parte, reușește să scape de acuzația de stereotipie. Se filozofează intens, mai degrabă luciferic, decât senin: despre creație (chiar și artistică) și scopul ei, despre umanitate. Prima secvență, în care un android abia activat vede, în salonul creatorului său, capodopere ale Renașterii (Nativitatea lui Piero della Francesca, artistul renascentist prin excelență, David al lui Michelangelo), este tulburătoare în simplitatea ei, aparent stângace, naivă – și un avertisment, că Alien: Covenant nu este chiar pentru spectatorul obișnuit de horror (SF sau nu). 

Dincolo de dificultățile pe care le poate întâmpina un spectator nu foarte avizat, există, cred eu, în acest moment (adică după prima vizionare), câteva chestii de neiertat, undeva spre final, niște soluții pe care nu le pot percepe decât ca fiind ieftine și grăbite. Ce pot să spun e că acestea vor fi percepute la fel de către mulți, fani sau nu. 

Ca să închei. Da, e prima oară când văd extraordinarele creații ale lui H.R. Giger (genialul artist care a conceput xenomorfii și întreaga lor „cultură”) pe ecran mare și, sigur, mi-aș fi dorit să le văd mai mult. (Minunată faza în care cineva răsfoiește niște planșe cu alienși, planșe care, probabil, sunt desenate de însuși H.R. Giger.) În rest, vizual vorbind, filmul este un festin (mai ales pentru fani): un tribut adus seriei (cu elementele lui apă/ploaie-foc purificator, cu implicațiile simbolice), cu paleta de culori sumbre cu care ne-am obișnuit din primele părți, cu (ziceam) referințe (easter eggs and stuff) deloc gratuite (o să vedeți o Crucificare cu… xenomorfi), e un film de reluat. 

(Pentru cei neavizați, subtitlul cronicii face referire la tagline-ul lui Alien (1979): In space, no one can hear you scream.) 

Notă: 7.5