Allied (2016) – Familia, nucleul de bază al ostilității

Maestrul escapismelor Zemeckis  se întoarce cu o dramă de război/ love story/ thriller psihologic și de spionaj – o chestie din care mai mult lăudabila ambiție rămâne, fiindcă avem din toate câte puțin, dar greu de ghicit dominanta. 

Suntem în Casablanca în 1942, Rick Blaine probabil că-și îneacă amarul c-un pahar de whisky așteptând scrisoare de la Ilsa, nu-l vedem, însă îl urmăm pe chipeșul pilot canadian Max (Brad Pitt) într-o misiune în care ceva nemți or s-o încaseze. I s-a pregătit de către luptătoarea din Rezistența franceză Marianne (Marion Cotillard) un undercover undeva la granița între paranoia și burlesc: Max trebuie să joace în cele mai mici detalii rolul de soț afectuos, care nu mai poate de dragul nevestii, ca să se explice de ce a venit pentru ea de la Paris într-o zonă în care alții stau că n-au încotro. (Desigur, ați văzut Casablanca, așa că n-are rost să zăbovesc asupra contextului istoric de la acel moment.) Max (c-o pronunție franțuzească praf, se explică) și graseinda Marianne (numele simbolului Franței) fac, în ochii vecinilor (spionând mai ceva ca țațele noastre), un cuplu exemplar: se pupă în văzul lumii, în timp ce, de fapt, pun la cale asasinat. Cum era și de așteptat, își intră așa bine în rol, că se îndrăgostesc unul de celălalt – fapt periculos în vremi d-astea, suntem avertizați aproape inutil prin gura diferitelor personaje. 

Fiindcă momentul Casablanca e doar introducerea (cam lungă, dar suficient presărată cu niște clue-uri), nu e niciun spoiler să spun că nemții de-acolo o încasează într-adevăr, iar Max și Marianne se cară la Londra cu gând de căsătoreală: de ce n-au plecat direct în Ontario-ul de baștină al lui Max se explică prin faptul că războiul e departe de a se fi încheiat, mai sunt multe misiuni care îl vor. Doar că, odată întemeiată familia de spioni (cu tot cu nou-născuta Anne, o fălcoasă mică, cea mai cuminte și înțeleaptă din toată familia), pe lângă războiul pe care îl știm cu toții, mai mult sau mai puțin, se întâmplă un altul, la alt nivel. Sunt intenționat evaziv, ca să nu stric nici cea mai mică surpriză. Dar tot trebuie să menționez, fiind vorba de ceea ce se vrea a fi tema de bază, că ne jucăm de-a fake and the real deal. 

Să fim înțeleși: filmul e mai puțin pentru fanii filmelor de război și chiar și pentru cei ai thriller-elor psihologice (lucrurile evoluează destul de lent pe alocuri), cât pentru fanii… lui Zemeckis. Fără el (și fără casting-ul respectiv), filmul ar fi fost un dezastru: story-ul inegal, personaje care amenință să dezvolte subplot-uri, un final grăbit cu un fel de anticlimax nu tocmai pe gustul majorității etc. Dar Zemeckis știe să injecteze dimensiune și atmosferă, să învăluie personajele într-un „a fost odată” – așa trebuie citit Allied, nu în cheie dramatică. Un singur exemplu, în acest sens. Nașterea Annei are loc în plin bombardament, printre ruine, într-o noapte luminată ireal, fantasmagoric de reflectoarele antiaerienei: deși bombele continuă să cadă, protagoniștii sunt ocrotiți – nimic rău nu se poate întâmpla. Cel puțin deocamdată. Din fericire, suspansul, per total, nu lipsește. 

Imaginea e, cum altfel, frumoasă: un Casablanca în culori e o desfătare pentru ochi, o scenă de dragoste în mașina înconjurată de furtuna de nisip (cu camera care se învârte în jurul personajelor), minunată. În ce privește casting-ul, dacă Pitt e destul de derutat de rolul lui (pe bună dreptate), oscarizata Cotillard  reușește să transmită emoție din plin. 

Notă: 7