Annie – Vreau și eu un frigider din ăla…

…Care se face transparent când îi spui vreo două. Cool, vorba ăleia mici.

Frigiderul și, în general, apartamentul lu’ nenea Stacks (Jamie Foxx) sunt singurele chestii la care să zici wow din tot filmul. Arată atât de bine că nu-ți vine să locuiești acolo.

Mie Quvenzhané Wallis mi-a rămas în suflet de când cu fabulosul Beasts of the Southern Wild, astfel că nu puteam rata un musical cu ea, deși critica l-a făcut praf. Și pe bună dreptate. 

Annie a fost părăsită lângă un restaurant, cu o jumătate de medalion (pentru recunoaștere) și o scrisorică explicativă, chestie care va rămâne pe veci o enigmă. Asta n-o împiedică pe crețulină să apară în fiecare în fața localului, în speranța c-or s-apară uitucii de părinți. Între timp, locuiește într-o cameră cu alte 4-5 mucoase, toate fiind „crescute” de miss Hannigan, o Cameron Diaz boțită rău, în toate sensurile. Din cântecele aflăm că orfelinele cu adoptiva se iubesc ca sarea-n ochi, care le ține doar pentru că ia 157 verzișori pe fiecare pe săptămână. Pe de altă parte, mătrăguna e curtată de Lou – fapt care generează poate singura scenă cu adevărat haioasă și autentică din tot filmul. Restul e scălâmbăială. (Exceptând personajul lui Grace, secretara lui Stacks, care e din alt film – mai bun.)

În plină campanie electorală pentru postul de primar, Stacks, proprietarul singurei (că așa reiese) companii de telefonie mobilă din NY (una dintre consecințe fiind un big brother iritant), Stacks se intersectează cu Annie și reiese c-a salvat-o. Consilierul său (capul răutăților, ca să vezi câtă originalitate) vede în asta o oportunitate pentru a crește popularitatea candidatului. De aici, totul e previzibil: Annie îi dă peste cap viața liniștită și ajunge să-i înmoaie aspra-i inimă de afacerist, chestie care intră în contradicție cu scopul inițial, cel de acumulare de imagine pozitivă.

Și dă-i cu cântecele, unele drăguțe (Hard Knock Life, Little Girls), altele de-a dreptul stupide, precum cel în care micuța (îmbrăcată ca un glob din bradul de Crăciun) vorbește despre… oportunitate.

N-am văzut originalul din 1982 (care, la rândul său, e adaptare după un spectacol din perioada interbelică), dar mă îndoiesc că acel Annie e atât de inept și lipsit de inspirație. După ce că e sărăcuț ca narațiune, nici măcar sărăcia asta n-o ține în frâu. Ce-a fost faza (foarte confuză) cu revelația că Annie (la 10 ani!) nu știe să citească?! Cui îi pasă? La ce le-a trebuit? So lame, so lazy.

Dinamica relației Annie-Stacks, adică miezul poveștii, are lacune: nu înțelegem când și cum s-a trecut de la o stare negativă la una pozitivă. Și, oricum, mare lucru nu se întâmplă, în timp ce conflictul din final (cu o urmărire) este atât de prost stăpânit că ai vrea să apară un King Kong, să dea de pământ cu elicopterul ăla…

Păcat… Mare păcat. În primul rând de wunderkind-ul Quvenzhané.

Nota: 4,5