Arrival (2016) – Uelcăm! Capișii?!

N-ai văzut așa ceva. De la H.G.Wells încoace, cam tot invadatoru’/ excursionistu’ extraterestru are un minimum de bun-simț să știe cum să se facă înțeles, mai pe engleză de Cambridge, mai cu telepatia sau direct cu blasteru’. Dar ăștia de veniră acum – mai mister ca Irene Adler pentru Sherlock Holmes, cel puțin la început. Întreabă armata/ guvernul despre scopul și durata vizitei? Ei – suspans total. Stau în alea 12 „scoici” cu antigravitație șmecheră și așteaptă. Îi mai auzi că scot niște sunete, dar poate îi doare în gât sau fredonează ceva din folclorul vogon. Deci, cum procedăm? Tre s-o scoatem cumva la capăt, dacă se poate fără vărsare de sânge, de orice culoare o fi, mai ales că sunt unii, precum chinezii, care nu dau pe-afară de răbdare și-s de părere că e mai sănătos să tragi primul. 

Păi, luăm o lingvistă, Louise Banks (Amy Adams), mai adăugăm un om de știință, Ian Donnelly (Jeremy Renner) și ne aducem aminte de cât de simplu a fost în Întâlnire de gradul III. Fiindcă acum încep întrebările alea grele, gen „dar oare ăștia știu ce-i aia o întrebare?”. Luați-vă carnețelele, fiindcă urmează lecții de semiotică, de filozofie a limbajului (mânuța sus cine știe teoria Sapir-Whorf). N-ajungem chiar la chestii mai speciale ca semnificantul flotant, dar tot se cere un efort de gândire din partea celor fără o minină pregătire în filozofie. Satisfacțiile sunt însă pe măsură. În acest sens, Arrival oferă niște deschideri comparabile cu ale celor mai deștepte S.F.-uri (ultimul de aceeași talie e Interstellar).  

Dar provocarea maximă e la un nivel mai profund: discuția despre posibilitatea, bazele, limitele comunicării este inserată într-o poveste afectivă ce trece dincolo de cuvinte, spusă de Louise personajului principal, cum ar veni, Hannah, fiica ei, pe care o vedem în flashback-uri. Sau așa ni se pare (adică: așa ni se pare, că-s flashbacks), dar nu știi niciodată cu Villeneuve ăsta, că prea ne-a obișnuit cu filme în care nimic-nu-e-ceea-ce-pare-a-fi. Iar aici se întrece pe sine. Ca să nu stric surpriza, spun doar că e ceva despre percepția timpului, în relație cu amintirile, care sunt în relație cu emoțiile. Toate se leagă, precum inelele borromeene: dacă scoți unul din nod, se desfac automat și celelalte două. 

Deci, evident, nu e un Independence Day. Dar, fiindcă tot blockbuster se numește, avem, mai mici sau mai mari concesii, unele mai potrivite, altele ar fi putut lipsi, după părerea mea (niște arme scoase de băieți cu prea mult testosteron, transmisii tv cu comentarii, unele cam clișee). În primul rând, un incredibil suspans, mai ales în partea întâi și a treia, magnific susținut de imaginea lentă, ca o adâncire în coșmar, și de coloana sonoră: encounter-ul propriu-zis, când Louise ajunge pe navă, față în față cu lighioanele (sper ca domnii extratereștrii să înțeleagă că n-o spun cu răutate), este, cu siguranță, cel mai mișto din câte s-au văzut. Apropo de suspans, ori de câte ori ai revedea scena, ai fi tot cu inima în gât, cu gândul, băh, ce-o să se întâmple acolo, vor ăia s-o servească pe Louise la cină, or s-o opereze ca în Dosarele X sau or să-i dea un ghiveci cu mușcate de pe planeta natală, că tocmai e Ziua Femeii la ei? 

Navele alea, „scoicile” (care, în poziție orizontală, arată totuși ca niște OZN-uri obișnuite, ca să se respecte arhetipologia), sunt geniale: compacte ca niște pietre de râu, arată ele însele ca niște semne arhaice, enigmatice – apropo de comunicare. Îți rămân pentru totdeauna în memorie. 

Un S.F. superb ca imagine, puternic, distinct, curajos ca abordare narativă, foarte elaborat în ciuda ritmului, cu o concluzie paradoxală, deschisă interpretărilor: speranță sau acceptare (nietzscheeană) a destinului. O experiență cathartică pe care nu ți-o oferă decât capodoperele. 

După Sicario, pe care n-am prea putut să-l mistui, acum pot să aștept liniștit sequelul la Blade Runner, promis de Villeneuve  pentru anul viitor.  

Notă: 9.5