Avengers: Age of Ultron – Eroi au fost, eroi sunt încă…

…Deși-s puzderie – și continuă să vină –, mai cuceritori de adeziune din partea fanilor, fiindcă acum bifează, pe lângă obligatoria bravură și glumă ca-ntre băeți, și aspectul vulnerabil, „uman”. Fiecare se confruntă, după posibilități lărgite, cu demoni ai trecutului, cu dark sides și alte secretuțe. Dar nu e panică: nu-i ține mult. Că au de devastat vreo două orașe (transformerși, v-au umilit) în luptă cu – doamnelor, domnișoarelor, domnilor, vi-l prezentăm pe – Ultron.

Se intră direct în bubuială: Av-ii se grăbesc să-l pună cu botul pe labe pe von Strucker, deținătorul unui arsenal periculos și al unui artefact și mai periculos. Misiunea odată îndeplinită, Stark & co își adună echipa și prietenii la un bairam, unde fac concurs cine ridică barosul lui Thor (puteți anticipa răspunsul), în timp ce Jarvis, computerul boss-ului trebăluiește, pe baza noii descoperiri din recuzita lui von S. și pe baza personalității Iron-ului, la un program menit să garanteze pacea forevăr. Și așa se naște Ultron, care, o dată că parcă e deranjat că nu i s-a cerut permisiunea să fie scos la iveală („this weird, this is wrong”), și doi că, din 3 secunde de umblat pe net, își face o cu totul altă părere despre sensul noțiunii de „pace”. Și, opa, stai puțin, dar „Avengers who”?! Nu-ncăpem de ei, tre exterminați. Și le strică party-ul, mai ales bătrânului său – într-un fel – tată, căruia îi dă cu tifla, „I’ve got no strings”, ca un Pinocchio sinistru ce mi-e. Dar planurile lui nu se opresc aici, fiindcă filozofia îl obligă să gândească macro, așa că sunt zămislite concepte ca „evoluție” și „curățenie generală”.

Deși nu apare pe cât de des ne-am dori, Ultron e destul de c…ios, având în vedere că ajunge stăpân pe internet și poa’ să scape pe rețea oricând și să se reîntrupeze unde vrea biții lui. Nu e din cale afară de original din acest pdv, dar o mai scoate cumva prin manipulare și strong opinions (care nu-s neapărat și brici ca logică).

Pe lângă Ultron se pripășesc doi gemeni orfani schinguiți de von Strucker, cărora acesta le-a implementat într-un mod bestial niște puteri bestiale (vai, sărăcuții de ei): Pietro este Quicksilver „N-ai-văzut-o-pe-asta-venind” (v. X-Men: Days of Future Past), în timp ce Wanda (geamăna Elizabeth Olsen) e Scarlet Witch, care se joacă cu mințile tuturor și dă în jur c-un fum roșu care te ia pe sus. Amândoi, niște simpatici, cu character arcs, dar marea surpriză e (după mine) Vision (Paul Bettany), despre care nu spun mai mult, din motive de spoiler alert.

Scenaristul/ regizorul (marele) Joss Whedon (The Avengers) ne mai demonstrează încă o dată cât de bine știe să stăpânească niște personaje, găsindu-le la toți câte ceva de făcut și (foarte frumos din partea lui) de gândit. Până și Hawkeye ne uimește cu o scenă domestică (drăguță și neașteptată). Iar Văduva Neagră (S. Johansson) încearcă o idilă à la „Beauty & the Beast” cu Hulk „Mi-e-teamă-să-nu-ți-fac-rău”, care ascultă „Casta diva” la căști să se calmeze (hahaha). Chimie e între toți, între fiecare cu fiecare, chimie strecurată abil în cele mai feroce, mai luuungi încăierări, după modelul „două palme, o glumă”.

La nivel de acțiune, nu observ inovații demne de interes – cam totul s-a mai spus, într-o formă sau alta. O singură scenă cu adevărat memorabilă, tocmai fiindcă nu înaintează vreun nou efect special, ci o lucrează din camere într-un spațiu simbolic, într-o situație cu încărcătură simbolică: o splendidă coregrafie cu învârteli în aer într-o biserică demolată.

Un film foarte muncit, făcut cu drag și amuzament. Pentru fani, un musai, pentru ceilalți, tre încercat. Mai ales că – spoiler alert – e salvat copilul… Costel (pe bune).

Notă: 8.5