Babysitting 2 (2015) – Au revenit la modă bikinii cu talie joasă!

(Da, ăia care scot în evidență anumite rotunjimi.) Ne bazăm ipoteza pe faptul că filmul e francez, iar francezii sunt cei de la care vin schimbările în modă: tipesele alea cu corpuri trecute pe la cabinetul de implanturi, sală, masaj, spa, plajă și printre fluierături admirative definitely poartă variante îndrăznețe de bikini low cut. Și cam asta-i tot ce e mai interesant în chestia asta, care se vrea comedie.

Dacă nu înțelegeți de ce B 2, apăi fiindcă e un sequel la Babysitting. Deși „aventurile” nu mai comportă niciun copil. În schimb, au o băbuță motorizată (merge pe un vehicul pentru dizabili), care vorbește la fel de cu beep beep ca ăia tineri. Dacă vă atrage ideea, s-ar putea să vă distrați.

Ia să vedem… Avem cam aceeași echipă ca anul trecut, cu un aproximativ personaj principal, Franck, care a rămas cu o singură motivație, aia de a-i fi pe plac logodnicei, pe care, ca să vezi ce palpitant, vrea s-o ceară în căsătorie. Dar nu oricum și oriunde, ci direct de la tatăl dmoazelei, în Brazilia. Unde pleacă cu toții, ca să avem aventuri în junglă.

Ajunși acolo, la un hotel al cărui proprietar e virtualul socru (hotel care așteaptă certificatul cum că ar fi ecologic, ca să avem subplot), se lasă cu ceartă, gagicile rămân pe loc, în timp ce leurs mecs se duc să viziteze peșteri. Dimpreună cu alte două tipe, agățate în prealabil. (Ca să fiu ușor rău: dacă le pui pe toate patru laolaltă, nu prea le distingi, decât că una e mai negricioasă și are picioare mai lungi.) Ca și în B 1, apare o cameră video doldora cu înregistrările mezaventurilor excursioniștilor, din care tipesele mai află că băeții lor se combină sau nu cu bunăciunile care sunt leit ele.

Nu știu cum să vă zic, dar cât e jungla aia de mare, Franck și echipa lui au mai puține ghinioane decât au avut în 2014, în oraș. O căzătură în peșteră, o mușcătură de păianjen și niște indigeni ospitalieri până la un punct e cam toată l’aventure.

Dar poate se lasă cu umor? Mmm… În privința asta, ar fi cam două școli de gândire: una care susține că da, fiindcă umorul oligofren e și el umor, în timp ce a doua consideră că nu, deoarece umorul oligofren își are exigențele lui și cere să fie pus în cadru cu mare grijă, de fapt, e chiar mai pretențios decât umorul de salon. Eu nu mă bag, dar am totuși ceva de zis: dacă ai de gând să repeți același tip de bancuri, cu același grad de previzibilitate, de n ori într-un interval relativ scurt de timp și nu ești măcar geniu, just don’t do it. Dai dovadă de neprofesionalism și lumea râde o dată, de două ori, după care începe să tușească sau să caște. Evident, nu puteau lipsi situațiile care lovesc în viziunea „mic-burgheză”/ a corectitudinii politice: copii care văd și ascultă chestii adulte. Dar faza asta nu-i deja oare prea fumată?

O altă problemă e că personajele sunt, din nou, neconvingătoare: despre cele de coloratură (ușor travestitul Jean, arabul Sam) nu știi dacă sunt idioți cu acte sau doar niște tineri care se prefac că sunt idioți cu acte.

Acțiunea, dinamică în virtutea impresiei de „neregizat” (sărituri în cascadă, sărituri cu parașuta), e cam singura cu care rămâi din tot filmul. Dar nici ea nu reușește să acopere amăreala pe care ți-o lasă glumele obosite (dintr-o arie „generoasă”, cuprinzând homo, scato etc.)

Notă: 5