Babysitting (2014) – Scâncet și voie bună

Recepție, casă de editură. Recepționist (personajul principal), recepționistă, la un metru distanță. Recepționista, o latinetă cu decolteu generos și figură supărat-bovină, vorbește pe fix cu mă-sa despre cum l-a călărit pe unu’ și cum a apărut iubita ăluia cu spume la gură și ea a fost nevoită s-o pună la punct. Asta în timp ce Franck, un delicat, încearcă s-o facă atentă că trebuie să urce la șefu’ și ar vrea s-o roage să preia și sarcinile lui (care, evident, sunt spre zero în cazurile amândurora). Fuoarte tare. Cinism rar, copios. Dacă aveau măcar patru-cinci bancuri din astea, se scoteau. În schimb, ei ce-au făcut? Au dat-o în alte alea. Mai precis au făcut o combinație de Project X (2012) și Hangover, după cum urmează. 

Franck are o slujbă de rahat la un patron de rahat, dar visează să ajungă vestit cu benzi desenate. Oportunitatea apare în momentul în care șeful editurii, Schaudel, rămâne fără babysitter pentru copil, iar el tre să plece de urgență cu nevastă-sa pentru două zile: dacă vrei să mă uit pe desenele tale, stai cu puștiul meu două zile. Lucrurile sunt aranjate din scenariu astfel încât e ziua de naștere a lui Franck (face 30), prietenii, Sam și Alex, deja au bătut toba și se anunță invitați cu ghiotura, printre care și ex-copine a lui Franck, Sonia, care și numai la numele ei, tipul începe să-i tremure glăsciorul, că încă o mai poartă-n cuget și simțiri, cum s-ar spune. Ei, și cum el se sacrifică și ajunge să stea cu bestia cu chip de îngeraș Rémi, vorba aia, dacă nu vine Franck la party, vine party-ul la Franck. Care nu e deloc bucuros, fiindcă soții Schaudel țin la curățenie (te pun să te descalți), la ordine, la papagalul Phoenix și la o anume farfurie. Spre dimineață, alertați de poliție, respectivii se întorc, găsesc mizerie totală, iar Rémi al lor, ia-l de unde nu-i. Se descoperă însă imediat o cameră video și, alături de ei, urmărim peripețiile petrecăreților și (mai puțin) ale puștiului. Prin scurte comentarii, un polițist are rolul, uneori amuzant, de catalizator al angoaselor părintești: „În congelator l-ați căutat?”, „Oh, da, ăsta sigur este un snuff! Hai să-l vedem!”. Cu alte cuvinte: să înceapă distracția. 

Încă de la început avem o problemă tată-fiu: Rémi are de toate, mai puțin atenția lui taxu, care face ce face și trage chiulul de la meciurile juniorului. În acest context (ultraclișeu, așa cum sunt și celelalte relații), sensul acțiunii este unul previzibil, iar tehnica found footage nu păcălește pe nimeni în acest sens. Desigur, rămâne caracterul „spontan” al filmării și posibilitatea de a fi angrenați (din punctul de vedere al participantului la aventură) în tot felul de chestii nasty: nu, nu se ajunge la horror, dar suntem luați în vizor de poliție și oameni furioși, urmăriți nervos (bunuțe fazele, mai ales cele care adună mașinuțe de bâlci pe autostradă). Avantajul se extinde și asupra gag-urilor, care însă, din păcate, sunt puține ca lumea: mici conflicte inter-party și un vecin bunicuț care va primi rolul bătrânelului din… Up (2009) etc. Vorba poetului: „și cornul sună, însă foarte puțin”. 

Că e din cauza luminii (cea de pe cameră, fiindcă suntem în toiul nopții), că e vorba de ei, greu de spus, dar băieții nu mă conving (= nu mă fac să râd). Iar cel mai puțin, însuși Franck (Philippe Lacheau, care e și regizorul): nefericirile lui n-au ecou în sufletul meu. Noua generație de comedieni francezi? Hm. Deși încorsetat într-un rol ultraplat, tăticul Schaudel e singurul cu ceva nerv, păi, da, fiindcă e jucat de Gérard Jugnot, din vechea generație. 

Un import discutabil (nuș în ce măsură se pliază pe viziunea despre viață a tineretului francez), cu originalitate la nivel narativ spre zero, cu ceva situații haioșele, cu angajare mai mult la nivel de acțiune decât emoțional (spre deosebire de comediile franceze clasice), cu (surpriză!) bad language minim, Babysitting poate fi funny pentru un public (juvenil) lipsit de pretenții cinefile. 

Notă: 6