Before I Go to Sleep – Somnoroase zăhărele

Ce ne mai place să fim duși cu zăhărelu’ în thrillere, mai ales când în cadru e o cadră ca Nicole (domnilor, fundișoru’ dânsei a scăpat de pedeapsa timpului, o puteți verifica și singuri, că-i nud pentru o secundă-două și nu pare postprelucrat video)… Că cine-i mai vulnerabilă-fragilo-plăpândă din muvibiz, de-ți vine s-o salvezi cu prețu’ unui bilet și-a două ore (fără ceva) de ros popcorn pă-ntuneric? Las-o că a făcut pe Grace de Monaco de curând, nu se pune. Amintește-ți doar de The Others, Dogville (să mă ierte fanii vonT că-l amintesc în acest context), The Portrait of a Lady, Panic Room, The Trespass, Cold Mountain, Birth, The Invasion, chiar și To Die For (unde tot un fel de victimă e). Deci, orice producător cu scriptul adaptării după romanul Before… tot la ea s-ar fi gândit în secunda următoare. La fel, și Colin Firth e mai mult decât nimerit pentru rolul soțului, ca să nu mai spunem de Mark Strong (de obicei plasat ca bad guy) întruchipând un neuropsiholog în care nu știi dacă să ai sau nu încredere. Poveste, beton, castingul, bifat, so de ce n-a ieșit să ne lase-n orgasm? Să vedem. 

Recunosc. Eu am trișat – la modul că citisei cartea acum vreun an jumate (în câteva ore, pe nerăsuflate – da, o recomand celor care vor o lectură ușurică și captivantă, în tren). Astfel că story-ul, cu twist-uri cu tot, mi-e familiar. Când am auzit că se face film (mai ales cu distribuția de-o menționai), mi-am zis, să fie-ntr-un ceas bun.

Nicole Kidman este Christine Lucas, o tipă pe la 40, cu amnezie anterogradă: nu mai poate să stocheze amintiri după o anumită traumă („accident”, în urmă cu 10 ani). Când se trezește dimineața, ea își închipuie că are 20+ și nu înțelege cine e puriul de lângă ea (Firth) și de ce oglinda de la baie se încăpățânează să-i transmită o imagine cu care nu-i de-acord. Panică. Soțul (care e clar că face asta la aceeași oră, zilnic) îi explică ce și cum. După care se cară. Și atunci țâr țâr telefonul: e personajul lui Strong, care îi amintește că se vede cu el de câteva săptămâni și că ea ține un fel de jurnal pe o cameră video (în carte, e vorba de un jurnal scris de mână). Și uite așa, Christine și dr. Nasch se întâlnesc pe la spatele soțului, fiindcă e posibil ca respectivul soț să nu fie chiar de încredere.

Evident, până la final, în buna tradiție a thrillerelor cinstite, n-ar trebui să știm cine ce fel de intenții are și de ce. Suntem duși cu zăhărelu’. Doar că motivele/ mobilurile, odată revelate, zici, OK, asta a fost? Și pentru doar atâta suferință ați deranjat-o pe Nicole? Poi, (cam) așa e în carte, o să se replice (mai știm cazuri, of). Yep, dar cartea, scrisă la persoana întâi, are gânduri și trăiri contradictorii la fiecare pas, conflictul (interior/ exterior), nesiguranța, tensiunea cresc-descresc-cresc după alte legi (în film, interacțiunile umane îți dau senzația supărătoare că totul e construit doar pe marginea enigmei, o lipsă de tact caracteristică filmelor slabe). Iar principalul mobil al villain-ului era ceva mai complicat în carte și chiar avea greutate.

Când apar, twist-urile chiar au efect acolo, în film (un fel de mini-compendiu-abreviar) se sar etape, ceea ce ne face să credem că scenaristul și regizorul n-au înțeles niște chestii. Sau li se rupe. Mai ales spre final, când, osteniți, ne oferă un deznodământ cu un aer de telenovelă senilă (și nu, nu e așa în carte). Somn ușor.

Nu e în regulă. Pentru că avem – poate – cea mai ofertantă temă din cinemaua de gen: amnezia, care a dat n capodopere. Concluzia mea: un film acceptabil pentru cei mai puțin versați în ale (psiho)thriller-ului (și care n-au citit cartea!). Și pentru cei/ cele care vor să-i vadă din nou împreună pe Kidman și Firth (după The Railway Man, unde el era cel lovit). 

Notă: 6.5