Birdman – Je suis Birdman

Spațiu, timp, realitate și iluzie, trăire și joc, realism și fantastic, subiectiv și obiectiv sunt concepte, pe care după ce-ai văzut filmul ăsta, le poți arunca la coșul de gunoi. Regizorul Iñárritu îți demonstrează că arta e mereu altundeva decât în cuvintele cu care încercăm s-o definim. E altceva, acel altceva care te însuflețește, care-ți arată un miracol. Să crezi că poți zbura și să zbori cu adevărat sunt totuna – pericolul, pragul dintre viață și moarte, sunt doar o etapă dintr-o poveste fără sfârșit. La un moment dat, Riggan-Birdman îi spune unui cât se poate de scârbos critic de teatru (e o ea, actually): you can’t feel, you just label things. Conceptele sunt doar instrumente ortopedice: au pretenția de a ne arăta cum să pășim „corect”. Filmul de față ne îndeamnă să le lăsăm deoparte.

Riggan, care l-a interpretat, cu câteva decenii în urmă, pe Birdman, vrea să se relanseze pe Broadway într-o piesă jucată și regizată de el. Tot ce-și dorește este să demonstreze că (încă) merită aplauzele publicului – un public care e mult schimbat și (pe) care e posibil să nu-l mai înțeleagă. Așa cum îi spune fiica lui: you hate bloggers, you mock Twitter, you don’t even have a facebook page. Pentru mulți, el e doar a Hollywood clown in a Lycra bird suit (ca s-o cităm pe jurnalista care vrea să-i distrugă show-ul… chiar înainte de premieră).

Obstacolele se aglomerează: sunt în criză de bani, iar un actor trebuie înlocuit urgent în ultima clipă. În locul acestuia vine Mike, un șmecheraș cu ceva succes și cu un ego supradimensionat: în rolul lui, Edward Norton e la fel de potrivit ca John Wayne într-un western. Și, așa cum mă așteptam, este pur și simplu genial. Scenele care îl implică sunt, în marea lor majoritate, de un haz demențial. 

Într-un prim cadru, îl vedem pe Riggan, doar în niște chiloți ridicoli… levitând și vorbindu-și sieși cu vocea imperativă a supereroului (faptul că pentru acest rol a fost ales Michael Keaton, Batman-ul preferat al altei generații, nu este întâmplător). Până în final, nu vom fi nicio clipă siguri dacă ce vedem este real sau se petrece doar în mintea actorului care a ajuns să se confunde cu un rol. Într-una dintre „scene” (folosesc ghilimelele dintr-un motiv pe care îl explic imediat), după ce fii-sa (o Emma Stone la fel de strălucită ca tot restul casting-ului) îi spune că e rupt de realitate, Birdman își încearcă puterile telekinetice pe o tabacheră. E un moment absolut magic.

Am folosit ghilimelele în cazul „scenei”, fiindcă avem de-a face cu un procedeu tehnic, de-a cărui dificultate nimeni nu se poate îndoi, prin care totul curge, e dintr-un singur shot, nu există tăieturi/ tranziții (cel puțin, nu sunt perceptibile). Dar „realismul” este suprimat/ interogat printr-o magnifică punere în pagină a situațiilor: în prim-plan îi vedem pe doi sărutându-se în culise, apoi, printr-o scamatorie – că n-am alt termen – camera îl dezvăluie, câțiva metri mai încolo, pe unul dintre ei… pe scena teatrului. Distincția on și off stage este suprimată.

Comedie cu multe duioșii, dar și cu accente burlești, dramă având în miez drama artistului și ideea de sacrificiu prin artă, cu reinterogările legate de distincția artă „înaltă”- artă „pentru mase”, de dialectica creație-receptare, un amețitor, dar nu haotic, joc de oglinzi, Birdman este cel mai inteligent, mai problematizant, mai subversiv, film al ultimilor ani. O incredibilă lecție de cinematografie. Aș îndrăzni să spun că ne aflăm în fața unei schimbări de paradigmă. Și, înainte să susțină cineva că am făcut vreo blasfemie prin titlul ales, să vadă filmul, și-o să înțeleagă.

Notă: 9.5