Blade Runner 2049 3D (2017) – Mai real decât realu’

Acest articol nu conține spoiler alert! Mai real nu că-i 3D, nu de aia. Dar dacă androizii pot fi „more human than human” (vorba reclamei din BR-ul din 1982), iar realitatea e doar o iluzie mai convingătoare ca altele, de ce n-ar fi filmul ăsta realitatea? 

E inutil să vorbesc despre cât de riscant e să faci sequel la o capodoperă (nu doar a genului SF, ci în general). BR este, încă, atât de înrădăcinat în mintea noastră că eu, cel puțin, dacă aș fi întrebat cum cred că va arăta viitorul, prima imagine care mi-ar veni în minte ar fi distopicul Los Angeles, cu veșnica lui ploaie, ca după cataclism, din 2019-le din film. (Jeeeezz, mai sunt doi ani până atunci, iar noi n-avem încă mașini zburătoare. Și multe altele.) 

Villeneuve (Arrival) e dracu’ gol: nu numai că preia moștenirea demonstrând o aprofundare ca de teoretician, dar face un film proaspăt (care, într-un fel, poate fi văzut fără să știi vechiul BR) și deconcertant de personal. Cu alte cuvinte, nu se lasă intimidat de monstrul sacru de dinainte. Pe un scenariu fără cusur, canadianul își construiește propria viziune, venind cu un plus de tragism (de care cei mai puțin talentați se feresc, și bine fac), cu acel simț al fatalității demn de autorii antici și cu acel simț al misterului greu de egalat cu care ne-a obișnuit. Conform opticii lui, viitorul L.A. arată și nu arată ca în 82: la nivel vizual, amprenta lui se vede în aglomerările uniformizate, surprinse din plonjeu. În colaborare cu directorul de imagine Roger Deakins (Prisoners), gândește interioarele minimaliste ca pe niște mici opere de artă în sine. Printre altele, mi-a rămas înfipt în minte biroul de recepție de la compania Wallace, ca un buncăr, cu o fantă din care iese o lumină galbenă: e, probabil, cea mai mișto imagine dintr-un film din ultimii ani. În ciuda faptului că este neliniștitoare. Greu de găsit imagini în cinematografia ultimilor ani atât de semnificative în sine, dincolo de rolul lor decorativ și cel narativ explicit. În același sens, sala unde se află documente privitoare la androizi arată (nu întâmplător) ca memorialul holocaustului de la Berlin. 

Da, e vorba de discriminare și de tot ce decurge din ea: segregarea, anatemizarea, vânătoarea. După 30 de ani de când Deckard (Harrison Ford) vâna androizi ca să-i „retragă” („retirement, not execution”, hahaha), androizii din generația „veche”, ăia care lucrau (pe brânci) în Lumile Exterioare, dar și cei ca Deckard sunt indezirabili și tre casați. Nici cei noi, dornici să le facă pe plac stăpânilor, nu au o viață mai bună. Uoamenii (ca tine, ca mine, adică „născuți, nu făcuți”) îi tratează ca pe o rasă inferioară, aruncându-le câte un „te-n morții mă-tii de sintetic”. (Cum foarte adecvat observă Wallace, moștenitorul corporației Tyrell: marile civilizații au fost construite pe sclavagism, deci dacă vrem să trăim bine mersi, ca romanii, bunăoară, tre să ne bazăm pe durerea și sudoarea amărâților.) Evident, e și frica aia, că ăștia s-ar putea să ne ia locul, fiindcă, în multe privințe, sunt mai buni ca noi – vechea teamă, exploatată în tone de filme cu inteligență artificială mai mult sau mai puțin recente (vezi Ex Machina).  

Precum Deckard odinioară, K (Ryan Gosling) este un android cu misiunea de a retrage androizii care nu mai corespund cerințelor. După o misiune destul de solicitantă, K (vreo referință la K. al lui Kafka?) descoperă cu ajutorul dronei niște oseminte îngropate: o posibilă trimitere la ideea de relicve. Urmează un thriller polițist foarte noir, cu ritm lent și izbucniri violente, cu o incredibilă putere de sugestie, în care revelațiile (care, cumva, te dislocă în interior) intervin firesc, adâncind o senzație de coșmar care îți amintește de vorbele dintr-un film de Jarmusch: „Best movies are like dreams you’ve never had.”   

Unică în felul ei discret, modalitatea în care viziunea despre lume, despre ce bine și ce-i rău, a protagonistului începe să se transforme. Realitatea nu e niciodată complet, definitiv, validabilă. În acest univers heraclitean (sugerat și de jocul reflecțiilor acvatice în interioare), totul este curgere, sensul însuși nu poate fi fixat. Dar există o iluzie mai puternică decât continua curgere – iluzia bazată pe iubire/ dorință. Iubita lui K cel sărac nu e vreo androidă de ultimă generație, ci o aplicație „ieftină”, o hologramă: K e sincer îndrăgostit de ea, iar povestea lor de dragoste este atât de convingătoare, deși la nivel vizual (ea pâlpâie, dezvăluindu-și natura electronică) avertismentul este mereu prezent. În definitiv, de ce ne îndrăgostim, care este adevăratul obiect al dorinței? Este un obiect mereu pierdut, mereu ascuns, dar, paradoxal, tocmai de aceea prezent. Reflecțiile despre corp, întrupare, concepere pe cale artificială/ naturală – toate se întrețes, într-un joc al certitudinii-incertitudinii. Tot la nivelul semnificant, avem contraponderea acelei ancore care indică (fără să numească) adevărul din BR 82, unicornul făcut din origami. Aici, e un căluț de lemn, pe care scrie o dată, 6 octombrie. (Ziua de ieri, când am văzut filmul!) 

În treacăt fie spus, dacă ai lemn de la mama lui, adică mama natură, ești un lucky bastard pe cale să se îmbogățească. Astfel de detalii care conturează universul (precum imensele, agresivele, holograme care hăulesc în limbajul dorinței, pe una dintre ele scriind CCCP, hahaha) sunt minunate: tehnica anilor 80, în simbioză cu una ultranouă iar arată fabulos. Până și sunetele pe care le fac aparatele sunt la fel ca atunci. Și, un amănunt interesant: în blocul ca de ghetou în care locuiește K, o bătrână vociferează în maghiară (dacă am auzit bine). (După cât se pare, filmări au avut loc și la Budapesta.) 

Despre filmul ăsta o să curgă multă cerneală. Ce aș mai vrea eu să adaug: o fericită coincidență de nume între un personaj vechi (nu e vorba de Deckard, că asta deja știți din trailer), pe care îl revedem, și un personaj veterotestamentar, și unul și celălalt într-o situație similară. Este o poveste arhetipală, care atinge miezul religiei, cu amețitoare deschideri: identitate, conștiință, libertate, puterea secretului. 

Un film monumental, straniu, sălbatic, crud, traversat, în același timp, de nostalgie. Nu în ultimul rând, emoționant. Da, recunosc, mi-au dat lacrimile de trei ori. 

Notă: 9.5