Blinky Bill the Movie – De ce n-are ursu’ koala sfadă

Când urmăresc desene animate într-o sală plină de copii (era unul chiar și într-un cărucior-landou), fac un efort de atenție suplimentar: o parte merge spre ecran și o parte la reacțiile din jur. Nu dau experiența asta pe niciun 4Dx.
 
Să vedem cu ce avem de-a face de data asta… Blinky e un koala, adică o chestie simpatică, ceva mai activă decât un leneș, deci cam greu s-o faci credibilă când vine vorba de acțiune cu tot tacâmu’. Evident, tocmai aici e provocarea, și mi-ar fi plăcut să văd o îmbinare între natura blândă și bonom contemplativă a animăluțului și trăsăturile care-l fac apt pentru confruntarea cu diferite primejdii. Așa ceva nu se întâmplă, probabil fiindcă makerii s-au gândit că un caracter prea complex ar deruta publicul-țintă (3-8 ani) și pentru că Blinky descinde dintr-o arie spațio-temporală mai specială: e un personaj australian interbelic. Deci, unu, e un label național, doi, provine dintr-o perioadă mai puțin problematizantă. Adaptarea la zilele noastre e minimală – unul dintre puținele cârlige în realitatea apropiată (mai mult sau mai puțin detestată) sunt două emu piți (cu voci dublate de Adelina Pestrițu și Ilinca Vandici) care schimbă impresii despre tipii agățați în cluburi.
 
Familia lui Blinky (mama gospodină, tatăl explorator, fiul wannabe ca tata) e foarte vintage: numa’ bună dispoziție și divergențe minore, rezolvate cu glume. Pace-și-armonie. Tatăl e un zăpăcit visător, gata s-o pornească oricând în necunoscutul plin de primejdii (cu scuza că salvează animale), mama e îngrijorată și nu prea, băiatul este bucățică ruptă din taică-su și… bine că s-a cărat seniorul, că nu-i mai deosebeai. Și trece un an, timp în care îngrijorarea crește (un’ să fie, de ce durează atâta), iar în Poiana verde sunt tulburări electorale – ca să fie conflict și acasă. Mai precis, șopârloiul Krank, uzurpator și uneltitor, vrea să devină șef peste toți. (Scuze, dar n-am găsit info legat de cine a dublat în română la Krank și la alte câteva personaje importante.) Krank vrea nici mai mult, nici mai puțin decât să transforme Pajiștea verde în Iguanosburg: proiectul pare unul terifiant, deși tot ce te pune pe gânduri e când spune că, hai să ne îmbrățișăm șopârla interioară (ups, reptilienii).

Blinky, hotărât să-și găsească tatăl, o șterge de acasă ingenios, lăsându-și un prieten (pasăre-liră, care imită voci) s-o facă pe mă-sa să creadă că e încă acolo. De aici începe aventura, pentru care el e întrucâtva pregătit/ antrenat, ceea ce nu se poate spune despre Nutsy (Dana Rogoz), o koala domestică, de aceeași vârstă și de năravuri diametral opuse: mofturoasă, pretențioasă, încrezută și, evident, total neajutorată în sălbăticie, cei doi făcând o pereche care aduce cu cea din Romancing the Stone. În drumul lor culeg un side-kick nevricos, șopârla cu guler pe nume Jacko (Șerban Copoț), întâlnesc un personaj foarte reușit în persoana lui Wombo (are dimensiune, are surpriză, are backstory fără explicații inutile). Wombo e un fel de pustnic și cu două păpuși făcute de el drept companie: aici, scenariul are un gimmick deștept, apropo de „amploarea” acțiunii părții negative, reprezentată de Claude, un motan care se prezintă british shorthair și antikoala. Claude ar fi fost mult mai OK dacă makerii l-ar fi ferit de asemănarea cu Diego din Ice Age. (Un déjà vu, ca și în cazul unui papagal pârâcios.)

Mesajul e clar: ecologism, natură vs civilizație, puterea prieteniei, valorile familiale trebuie să primeze. E pus în pagină cuminte, fără fandoseală. Scenariul (cine l-o fi scris, că pe imdb îmi apar patru regizori și nici un scenarist) e corect (cu o mică inadvertență temporală), firele narative bine stăpânite se întâlnesc unde trebuie, backstory-urile n-au nimic senzațional, dar bine că există. Aventura nu sclipește în ingeniozitate, dar suspansul e bine construit, cu un decupaj bunuț. Din nefericire, finalul e grăbit grăbit – lipsește apoteoza și seninul de după furtună.

Animația, luată separat: e greu să scoți ceva dintr-un pufos cam amorf și, pe alocuri, nu poți scăpa de senzația de artificial. În privința dublajului, nu știu cum sună în original vocile, dar ai noștri au dat probabil ce-au avut mai bun. Dana Rogoz a fost parcă mai aplicată, mai nuanțată, pe rolul ei decât Ianțu (Blinky), părerea mea.

Un desen animat de aventuri corect, dar generic, light, nu total lipsit de emoție și cu câteva gaguri chiar reușite. Unul dintre ele, așa cum cere publicul care nu ajunge cu picioarele pe podea, îmbină bancul, suspansul și cineticul într-o singură scenă: nehotărârea eroilor în fața unei răscruci de drumuri. Bună.

În ce privește reacțiile, la final, am auzit un puști spunându-i autoritar maică-sii că mai vrea să-l vadă o dată. Iar fetița de lângă mine s-a bucurat în special la nefericirea plină de căzături, lovituri și dileme anxioase a șopârlei Jacko. La fel și eu.

Notă: 6.5