Burlesque – not dirrrty, just messsy

May I have your attention please? Will the real Aguilera please stand up?

Hm… Să nu fim naivi. În mintea oricăruia (a oricărui mascul, at least), Aguilera e una singură. Şi nu, nu e cea din Burlesque. Dacă vreţi să vedeţi o „comedie” „romantică” cu pretenţii de Bob Fosse (e o supoziţie şi sper, întru sănătatea mintală a regizorului, că nu i-a trecut prin devlă să se pună alături de creatorul Cabaretului), atunci o faceţi pe riscul vostru.

Dacă, în schimb, vă e poftă de un pic de Aguilera, puneţi-v-o în cui. De ce? Păi, ia să scot testul-fulger… Care e primul cuvânt care vă vine în minte când auziţi numele „Christina Aguilera”. E cumva „dirty”? Aha! (Asta ca să nu vă dau testul cu imaginile…)

N-ai să vezi… În acest – să-i zicem – „film”, gagica (în care hormonii de proaspătă mămică ar trebui să dea alarma mai abitir ca niciodată) are un aer mai feciorelnic decât în Genie in a bottle. Dacă asta va fi imaginea ei de acum încolo, cred că 80% dintre bărbaţi o să dea sign out de pe lista ei de fani, ceilalţi presupunându-se că sunt gay. Învârtituri din astea, la 360, numai Madonna îşi permite, şi oricum Madonna, pentru mulţi, rămâne Madonna din Like a Virgin. Let’s say it straight: chestiile cu reinventarea imaginii sunt întotdeauna dubioase.

Foarte pe scurt, Ali (C. A.) e o ţărăncuţă orfelină din Iowa care… aţi ghicit, visează să devină… şanteuză. Şi, pierdută fără speranţă în L.A., dă de Burlesque, un cabaret ameninţat cu demolarea de un bogătan care are L.A.-ul la macheta lui mică. Şi, evident, Ali cea cu nuri mii, după ce le dă live la toţi (până la ea uzitându-se play back-ul), îi suceşte capul barmanului compozitor incognito şi, spunându-i mafiotului „can’t hold us down”,  salvează dugheana.

Din cele aproape două ore de bălmăjeală regizorală într-un scenariu infantil, abia dacă ai satisfacţia unor răcnete à la Aguilera – cu care producătorii îşi închipuie că ţi-au dat lovitura de graţie. Că miniona are o voce să-ţi sară tavanul o ştiam cu toţii. Altceva? Altceva ce primim?

Vă zic eu… Un musical care, cu toate cele nşpe scene de „cabaret”, nu face nici cât jumătate din cel mai slab concert al bombei pop. Dirrrty or not. Cher? Did you mention Cher? Zău? Ah, da, uitasem că e şi ea în film! Scuze…

Să admitem că nu era obligatoriu să fie trashy, aşa cum o ştim din clasicele-i… Dar măcar aşa, un strop de autenticitate, se poate? Nu pot să cred că Aguilera este un material mai puţin maleabil decât alte cântăreţe care au avut de-a face cu „and… cut!”. Read my lips: Cristinica e de-zas-tru! Doar că, repet, n-aş da vina pe ea.