Burnt (2015) – Ca turbarea-n bucate

Nu-i meserie ca chef-u’: ai păpică adevărată, zice lumea că ești artist (deși n-ai tocit perspectiva și anatomia), gagicile se udă numai când scoți tacâmu’, dai cu farfuriile de pereți când ai poftă și – principalu’ – poți să-ți înjuri subalternii cum te taie inspirația, imaginația și sfânta mânie, mama lor de neisprăviți, că au încins plita cu 2,3 grade mai puțin, pfff… (Nu de alta, dar tu ți-ai furat-o la rândul tău ca să ajungi aici, așa că tre să-ți scoți pârleala cumva.) 

Să mă pună cineva să mă uit la un Masterchef sau gen, aș lua-o ca pe-o pedeapsă, dar până și eu știu (măcar din articolele colegilor) că bucătarii respectivi (sper că nu e un termen jignitor) pot fi mai cruzi ca Cinghis Han și mai câinoși, mai diabolici decât superiorii bravului soldat Švejk. Ia-l, par exemple, pe musiu Adam Jones (Rocket Ratonu’  , pardon, Bradley Cooper), cum o silește pe subalterna Helene să-și ceară iertare de la… un calamar că nu s-a purtat cum trebuie cu el. Hiumilieișăn! Și ea tre să fie masochistă a-ntâia, nu atât să se îndrăgostească de el, dar să-l suporte în continuare. Poate, în domeniul lor așa o fi… 

Pe de altă parte, antipaticul, ultraarogantul Adam e apreciat, chiar iubit de toți, dintre care unii vor să și-l omoare – mai rar așa combinație de iubire-ură pe marile ecrane. El însuși se închină la propria-i persoană și se urăște și mai tare. Dovadă că, așa cum începe filmul, după ce și-a câștigat mare faimă și a făcut-o lată la Paris, s-a pedepsit să dezghioace stridii într-un restaurant obscur din New Orleans și când a ajuns la a milioana scoică, s-a întors în Europa, gata să-și reia drumul spre glorie. Care, la ei, înseamnă 3 stele Michelin. Așa cum ni se explică, la o stea, poți să te numești Luke Skywalker, la a treia ești deja Yoda. 

Adam, acest fiu rătăcitor genial, acest Gösta Berling al vremurilor noastre, vine la Londra și se pripășește la restaurantul de lux al unui fost ortac de la Paris, Tony (Daniel Brühl), care, la început, evident că-l dă afară în șuturi (metaforic, fiindcă Tony e un delicat). Foarte drăguță faza (de un infantilism binevenit într-o dramo-comedie serioasă) în care chef-ul nostru uneltește cu o critică culinară ca să forțeze mâna revoltatului Tony. Care, altfel, îl iubește pe Adam mai mult chiar decât s-ar cuveni, dacă înțelegeți unde bat. Fiindcă restaurantul, după standardele aspirantului la 3 stele, e un dezastru, băiatu’ se apucă să strângă echipă: dintre vechi cunoștințe sau dintre te miri ce anonimi, al căror talent Adam îl intuiește dintr-un vârf de lingură. Pe un învățăcel, barem, îl face praf cu aroganța: sunt eroul tău sau zeul tău, ia zi, cât mă plătești să te angajez, poate ai și o cameră liberă p-acasă. (Tiii, eram supărat că nu m-a născut mama fotbalist, acu’ cre’ c-aș vrea bucătar…) 

Lupta pentru atingerea scopului n-are nimic senzațional și comportă doar o singură piedică-surpriză (nu, nu încearcă nimeni să-l otrăvească, doar un pic mai rău). Apariția unor traficanți de droguri nu tulbură suficient apele – mai mult le tulbură, două minute distribuite în două secvențe, Anne-Marie, o fostă iubită și fiica mentorului, jucată de Alicia Vikander  (de ceeee, de ce doar două minute?!). Drama se petrece mai mult în sufletul lui de artist (ne)înțeles, și confesiunile cărora le dă drumul, în momente frumos așezate în pagină, au mai multă substanță decât ar avea o oră de acțiune intensă (scenaristul lui Locke a demonstrat că e un as în dialoguri). Nu numai confesiunile sunt mici bijuterii, dar și unele dialoguri confruntaționale, în special cu ultrasofisticatul, filozoful Reece (chef din concurență). 

Dacă, la nivel macro, confruntarea e cam leneșă (cu stângăcii, precum apariția dealer-ilor într-un moment intim sau întâlnirea întâmplătoare cu fosta când tocmai a scos-o la un supeu pe actuala), dacă nu înțelegi mare lucru din arta lui și de ce e el un Michelangelo al tigăii, dacă nu prea poți să te identifici cu personajul principal (din mai multe motive), în schimb există câteva scene care compensează (aproape) totul: emoționante și în același timp surprinzător de proaspete (precum cea în care Adam plânge în brațele unuia). 

Finalul, abrupt, deschis, ar putea să nemulțumească publicul obișnuit cu mai multe explicații și să-i vadă pe protagoniști fericiți-la-casa-lor-suflând-în-lumânările-de-pe-tort. Ce pot să zic e că Burnt, în ciuda structurii simple/ simpliste și a câtorva situații și toposuri familiare, poate că e un film relaxat, dar în niciun caz unul facil. 

Bradley e nemaipomenit, la fel și restul castingului: asta și pentru că aproape fiecare personaj secundar are un ceva al lui. Deși nu dezvoltă alături de Sienna Miller o romance cu toate datele obișnuite, chimia totuși există. 

Notă: 8