By the Sea – Angelina s-a răzbunat pe Brad!!!

Probabil, fiindcă l-a înșelat cu bona. Ea pe el. Dacă încă nu v-ați familiarizat cu logica unei femei sofisticate, aveți o mostră chiar în acest film, unde personajul Angelinei este bucățică ruptă. (Ajungem și la dovezile care susțin ipoteza răzbunării, cât de repede.) 

Vanessa (Angelina) și Roland (Brad), doi new york-ezi ai anilor 70, ea, fostă dansatoare, el, scriitor blocat, ajung în superbul peisaj al Maltei, unde toată lumea vorbește franceză, că așa-i scenariul. (Dacă-l mai aud pe Pitt chinuindu-și corzile vocale în limba lui Ronsard, o să am nevoie de terapie.)  

La fața locului, Roland pare să-și caute inspirația fumând nonstop și bând la greu cu localnicii, în timp ce Vanessa zace interesant, elegant de-a dreptul (Peggy Bundy, ejti vetustă). Împreună, se plictisesc într-un fel care-ți demonstrează că plictiseala e o artă nu pentru oricine și schimbă vorbe parcă desprinse dintr-o piesă de Ionesco – indicând vreo maximă alienare. Nu știi care-i problema lor: într-o frază, ea menționează cărțile lui „ridicole” (negativ, început conflict), el se apără, zicând că știe să scrie (răspuns în conflict), ea încheie discuția cu precizarea că întotdeauna i-au plăcut cărțile lui (pozitiv, rezoluție). Ce-a fost asta? N-aș vrea să mă gândesc că e o încercare de dinamică a beat-ilor în dialog și/ sau acțiune. OK, avem ceva atât de existențialist absurd, că nu-i lume pricepută și nici minte s-o priceapă. 

Pe de altă parte, el totuși parcă încearcă o apropiere de ea – deși, nu poți fi sigur. Poate că e doar un ipocrit. După cum se comportă și ce spune când e beat prin crâșme, posibil să fie impotent. În timp ce ea pare să fie dezgustată de apropierea fizică a soțului „iubitor”. Să fie oare vreun mister la mijloc? Schimbăm registrele? 

Până una alta, lângă ei se mută, perete în perete, doi proaspăt căsătoriți, Léa și François, care se pun pe treabă, iepurește. Mai întâi, Vanessa doar îi aude, și, prin fața ochilor, îi trec flash-uri de fracțiuni de secunde, indistincte: violența lor te pune pe gânduri – să fie vorba de vreo traumă sexuală sau de reizbucnirea dorinței (așa, cam ca după vreo 30 de ani de abstinență)? 

După care, descoperă o gaură în perete, astfel că poate să și vadă acțiunea. Chestia asta devine distracția ei permanentă (să ne amintim că televizoarele color au apărut ceva mai târziu). Cel puțin până se prinde Roland, moment în care începe, în sfârșit, scandalul pe față. Lui nu-i place toată treaba asta, ea îl acuză (pe firul logicii femeii sofisticate) că vrea să se culce cu prospătura. Roland nu-i chiar atât de prost și-și dă seama că nevastă-sa s-ar putea să aibă ceva gânduri concupiscente cu tipul, sau cu amândoi (nu se știe niciodată). Deocamdată, fac pace și hotărăsc să împartă gaura. Moment în care, firesc, se râde în sală – nici eu nu m-am putut abține, deși imediat după mi-am dat seama că e poate cel mai tragic și/sau autentic/ ingenuu dintre toate. 

În sufletul ultraderutat al lui Roland apare speranța că micul lor secret ilicit ar putea să le salveze căsnicia. Normal, lucrurile escaladează, între timp, cei patru membri ai pătratului amoros fac cunoștință și, treptat, înțelegem prima replică din film, a Angelinei, „I smell fish”, fiindcă s-ar putea să avem o tentativă de red herring. Deci, până la urmă, drama cvasiexistențialistă face loc, pe lângă ea, unui fel de thriller. La fel de inert. 

Dacă se întâmplă ceva cât de cât coerent, semnificativ, atunci e la nivel extradiegetic. Imaginea, superbă, își vede, nepăsătoare, de-ale ei: lumina blândă, cu o nuanță de nostalgie cochetă, interpune un ecran suplimentar, un filtru meditativ, peste dramă. Paralela dintre corpul tânăr, natural, al fetei și frumusețea matură, cizelată (în toate sensurile) a Vanessei/ Angelinei este inevitabilă. E aici și o dialectică pasiv-activ, atracție-respingere, care caută, în zadar, dincolo de iconic, susținere narativă: dintr-un mecanism de apărare (inconsistent, în cele din urmă), Vanessa își proiectează dorința în corpul străin, lăsându-l pe al său lipsit de viață, absent pentru ochiul partenerului (amintind, în mod straniu, de Dorothy Vallens din Blue Velvet). Ce să mai, o fi apărând ea Angelina golicică, dar nu-i goliciunea ei. (Unde e obrăznicia din Wanted? Pfff…eminism pe față.)  

Scenele de voaierism debutează frumos: în prima dintre ele, apare doar coapsa dezvelită a fetei adormite, restul fiind ascuns. Din păcate, senzația de pătrundere în intimitate se va risipi în acțiuni ale tinerilor a căror banalitate n-are nimic de-a face cu vreun minimalism. În general, sunt insuportabil de multe secvențe fără sens, care nu susțin nimic, nici măcar atmosfera. În tot acest gol, „povestea” pescarului, pe care Vanessa îl vede zilnic plecând cu barca și întorcându-se (acțiune a cărei semnificație e lăsată pentru final), încearcă să explice ceva de neexplicat. Mai bine o scoteau. 

Lui Brad Pitt i s-a înscenat ceva nașpa, ca să nu spunem că-l regizează Angelina de nu mai știe de el. În fiecare reacție, se vede că urăște rolul și că ar prefera să joace neplătit în orice alt film, de-ar fi și The Hottie and the Nottie 2. Personajul lui n-are nicio evoluție și e total emasculat – cu atât mai mult cu cât există o tentativă în care, el, ca scriitor, începe să scrie povestea în timp ce o trăiește. Scurtele lui monologuri interioare sunt absolut stupide (și, să le numești clișee ar fi un compliment). Roland e o caricatură.  

Ultraconfuz, lung, pe alocuri insuportabil de lung, cu salutare, dar mult prea stângace, apropieri de un feeling antonionian, By the Sea e un film pentru hipsteri fuoarte fuoarte sofisticați, amatori de imperfecțiuni respinse de vulg. 

Notă: 6