Câini (2016) – Dragoș Bucur a dat ciorba la câine!

El mulțumindu-se cu un sandviș adus de-acasă.

Pentru amatorii de minimalisme, veste bună: ciorbă nu-i, dar scene/ secvențe lungi există, în ciuda unui anumit segment de public, care ar zice mai taie din ele, dă-le dreacu. Ca și în cazul lui Polițist, adjectiv (ca să menționez doar filmul care conține „infama” ciorbă), lungimea contează. Dar chiar și așa, slow-paced, sunt lăsate zone de umbră/ mister, în care doar ghicești ce se întâmplă (afacerile dubioase etc.). Nu-ți trebuie mai mult. Cea mai mișto fază e că, la final, destinul unuia dintre personajele secundare e rezolvat într-o dublă lectură posibilă. La fel de fain e că, pe parcurs, suntem siliți să ne recalibrăm optica și să ne îndreptăm atenția spre adevăratul protagonist, altul decât cel la care ne așteptam inițial. Multă subtilitate în filmul ăsta – sunt bucăți care își arată sensul în economia întregului abia după ce rederulezi în ochii minții. Din păcate, vreo câteva ar fi putut fi meșterite mai bine, precum cea în care introdus Samir (Vlad Ivanov) alături de (?) familie. Dar chiar și acolo, cadrul indică ceva simbolic: Samir e filmat numai cu spatele.

Povestea e în felul următor. Roman (Dragoș Bucur) se trezește cu moștenire de la bunicu’, casă și pământ cât vezi cu ochii, tocmai la granița cu ucrainenii, unde, evident, se întâmplă, cum zice Samir, „mai o trântă, mai un omor” – fiecare loc cu obiceiurile lui. Băiatul nostru deja se vede cu pământul vândut și cardul plin, că și încep necazurile. First, cățeaua (care răspunde la numele de – atenție – „Poliția”) nu poa’ să-l sufere – nici ciorba n-o îmbunează, nici jocul de-a aportu’, latră toată ziua și mârâie spre gard, că dincolo, mai ales noaptea, se întâmplă chestii: noi vedem doar niște faruri, că dacă ar fi o anumită melodie pe coloana sonoră, am zice că suntem în Dosarele X. În al doilea rând, dispare omul care trebuia să-i faciliteze vânzarea. În al treilea, Roman se trezește cu gagică-sa pe cap – aici mergeau niște dialoguri mai relevante decât „mi-a fost dor/ și mie” și măcar o secvență în plus, că prea e cuplul nimănui. Ce dacă la film scrie că-i thriller, până la urmă motivația uneia dintre acțiunile lui Roman e legată de gagică.

Un alt fir narativ pornește de la primul cadru, în care, după mișcarea de cameră care arată mai întâi pământ sterp (imagine deloc flatantă/ idilică), în heleșteu, apare mai întâi o bulă de aer care rupe mătasea-broaștei omniprezentă, iar apoi ceva macabru. Nu stric surpriza zicând despre ce e vorba, dar acel ceva va face obiectul unei „investigații” de un umor genial. CSI și Bones sunt mici copii! Cadrul (fix) în care polițistul (Gheorghe Visu) „cercetează” „proba” (cu un pet de bere în prim-plan, amorsă) este unul dintre cele mai faine din cinematografia românească din ultima vreme.

Tema străinului/ străinilor veniți printre localnici ostili nu e una nouă. (Apropo de titlu, mi-a amintit de excelentul Straw Dogs, din 1971, cu remake în 2011, și cu o acțiune întrucâtva similară.) Dar scenaristul/ regizorul Bogdan Mirică a știut să creeze suspans și, mai important, atmosferă, senzațiile de alteritate, animozitate și fatalitate: pe ritmul minimalist care a consacrat filmul românesc (ca și pe culoarea locală, care, de multe ori, abia evită clișeul, precum polițistul mâncând salam pe ziar) se întrețes influențe dinspre maeștrii genului – de ce nu, și Hitchcock. (Am auzit voci aseară care făceau o paralelă cu frații Coen. O paralelă forțată, după părerea mea – Coen-ii își construiesc povestea pe accidente/ mâna/ ironia sorții etc.)

Partea pur detectivistică scârțâie: un device folosit pentru ascultare e depistat în maniera deus ex machina, obiectul găsit în baltă rămâne blocat undeva pe drum. Eu sunt primul care optează pentru elipsă, laconism, dar aici mi se pare că uneori se întrece măsura.

De câteva ori, dialogurile sună nefiresc. Dar, când apare în cadru Ivanov (cam rar, din păcate), inspirația e din nou la ea acasă. Sunt câteva bucăți de dialog, aur, mai ales când e expusă filozofia răuțului: la oraș, toți stați să se facă verde, până și câinii trec numai pe verde, eu aici merg unde, cum vreau, nu trebuie să opresc, f…tu-vă-n gură cu orașul vostru. Sau: „Dacă ești deștept, nu fi prost” (personajul lui Gheorghe Visu).

Stilistic, se simte o oarecare nehotărâre: frontalitatea cadrelor (interesantă, îndrăzneață) e abandonată după câteva minute. Pe de altă parte, există niște cadre simbolice bine plasate (mișcarea pornită de pe corola copacului spre trunchiul de care se sprijină Roman). Muzica din coloana sonoră, în rarele momente în care apare, sună bine.

Printre chestiile care mi-au rămas nelămurite: coborârea în pivnița bunicului, unde e o hartă veche (se vede scris „U.R.S.S.”). Sigur, putem să speculăm că e o trimitere la ideea de graniță/ limită, delimitare a proprietății (ca și gardul, care ar trebui să-l despartă de cei care vor terenul și, într-un fel chiar e al lor), dar nu cred că era nevoie de o astfel de subliniere de ordin simbolic.

Până la urmă, cu rele și – mai ales cu bune –, un act de curaj și un drum deschis, între elitismul producțiilor de festival și superficialitatea producțiilor de masă românești. Un drum pe care vrem să-l revedem cât mai curând pe scenaristul și regizorul Bogdan Mirică.

Notă: 8.5