Chappie – Cu RAM-u’ mititel, dar mare la suflețel

Acest Pinocchio (că asta se vrea, un băiețel influențabil care, în cele din urmă, alege/ găsește calea cea bună), acest Pinocchio făcut din titan și circuite e printre cele mai simpatice „fințe” ieșite din mâinile omului de pe ecran. Un robot/droid cu minte de copil vorbind în gangsta slang sud-african? Aur.

Tastele mele minte nu are, pare a zice scenaristul și regizorul Neil Blomkamp (care ne-a zugrăvit acum câțiva ani o originală adunătură de alienși în District 9). Scriptul și dialogurile sunt, o spunem din capul locului, naive (ca să nu spunem puerile) și rudimentare. Dar să-ți închipui că omu’ nu știe ce face e și mai naiv. Omu’ vrea – clar – un blockbuster care să atingă și cea mai lowbrow categorie de spectatori. Pe de altă parte, avem subtilități.

În primul rând, primitivismul bine temperat este echivalent cu o anumită sinceritate. Spre deosebire de alte megaproducții de gen, în care simți ipocrizia celor care calculează la nivel de oftat sau tușit fiecare reacție a (super)eroilor, Chappie are mici zone „vulnerabile”, de o sensibilitate dezarmantă. Urecheatul de metal, ascunzând o păpușă la spate de cel care-l vrea un madăfacăr? Băieții or să râdă, fetele or să se înduioșeze. Pe alocuri, conlucrarea lui Blomkamp cu nevastă-sa, co-scenaristă, e diabolic de eficientă. 

În al doilea rând, să pui un dialog de comics în gura celor de la Die Antwoord (și care sunt recrutați cu aceleași nume/ porecle din realitate) e dublă caterincă, fiindcă același semn pus de două ori se autoexclude, iar asta înseamnă (auto)ironie. Rap-rave-rii se joacă pe ei înșiși (deși Yo-landi, această mică nerușinată căreia i-a promis-o o mare parte din populația masculină a globului, nu e la fel de exhibiționistă ca pe scenă). Au mai făcut-o în Umshini Wam, scurt-metrajul lui Harmony Korine, unde tot gangsteri sunt. Stilul vestimentar și legat de accesorii e al lor până la mitralierele colorate (!), iar melodiile din coloana sonoră le aparțin, evident. O joacă de-a referențialitatea pe care o vor gusta mulți.

Chappie are un „mami” (Yo-landi), un „tati” („fiorosul” Ninja), un „creator” (Deon, cel care i-a băgat programul „conștiință”, făcându-l capabil de emoții și liber arbitru). Deon e un fel de Geppetto, în timp ce „părinții” adoptivi sunt vulpea și motanul care-l învață la prostii. Chappie e confuz, și e tare nostim din cauza asta. Marea lui problemă apare din altă parte: inițial, vechiul „el” (Cercetașul 22) făcea parte din forțele speciale ale poliției robotizate. Succesele acesteia îl fac să se învinețească de necaz pe Vincent (Hugh Jackman), proiectantul lui Elan, un robot mare și prost, pe care nimeni nu-l vrea tocmai din această cauză. Iar Vincent e chitit să-l facă pe Chappie fiare vechi până nu se află cât de șmecher e de fapt.

Din păcate, scenariul e zgârcit tocmai cu Vincent. Ușor caricatural (en passant, aflăm că-i religios), personajul lui Jackman nu ne satisface apetența pentru villain-i capabili să stăpânească situații complexe și să dea multiple lovituri nasty nasty.

Pentru cei care se așteaptă (cum e și normal) la o poveste coming to age în cazul lui Chappie: da, este, dar nu dă pe dinafară de revelații științifico-filozofice. Vârfurile ar fi în descoperirea morții, în discuții din care aflăm că „sufletul o să se ducă în altă parte” (deci, „conștiința”), în semnificația sintagmei „oaia neagră” și în dialoguri gen „o să-ți scot chestia aia care te face să te crezi real/ Chappie e real”. Culmea e că toate astea sunt suficiente pentru a impregna tonului un ceva subversiv-polemic și a strecura un mesaj social-politic. Până la urmă, Chappie este, ca și District 9, despre excluși, despre paria.

Notă: 7