Child 44 – Suzeta rusească

Câțiva anișori după ce guvernul american și-a ascuns omuleții verzi de la Roswell, sovieticii încearcă să șteargă urmele care duc de la copii morți la un criminal în serie, zicând c-au fost accidente, respectând astfel vorba Tătucăi, că nu se există crime în paradis. Cam asta e ideea. Faza ar fi că autorul romanului ecranizat aici chiar s-a inspirat din ceva real, din cazul ucraineanului Cikatilo, doar că ăla-și făcea de cap prin anii 70-80.

Deci, datele problemei sunt ultraofertante. Povestea îl scoate la înaintare pe Leo Demidov (Tom Hardy), orfan la rândul lui, ajuns mai întâi, în 45, să înfigă steagul roș pe Reichstag în locul unui tovarăș (că ăla nu dădea bine în poză fiindcă avea mânuța plină de ceasuri), ceea ce, ironic vorbind, îl face, odată revenit în patrie, să fie șeful foștilor colegi de tranșee, acum zbiri în MGB (predecesorul KGB), lichidând „dușmanii poporului” fărănumărfărănumăr. Iar Leo ajunge să se lupte, unu, să-l prindă pe psihopat, doi, cu Statul, care tot susține că-i albă când e kaki. Doar că… Doar că… Of.

Doar că scenaristul nuș’ ce-a fost în capul lui, dar a ținut el să demonstreze că poate să ducă mult mai mult, epopee să facă, film-fluviu, nu alta. Că avem, pe lângă subiect, problema lui Leo cu stăpânirea din cauza nevesti-sii Raisa, acuzată de „trădare”. Și mai avem și iubire (de literatură) rusească Leo-Raisa, deci cu dilemele aferente. Iar astea două atâta timp și energie sug din tot și toate, așa încâlcesc firul narativ că-ți vine să joci ruleta rusească de unul singur. 

Scenariul arată, până la nivel de dialog (stupoare, dar da, confuzia ajunge până acolo), ca jocul de societate consequences, ceea ce, într-un sens, chiar e interesant. Găuri bolșîie, subplot-uri sufocate în fașă, cărora eventual li se încearcă o resuscitare prea târziu (ca faza cu copilăria), incoerențe, inadvertențe în ce privește motivele, mobilurile, mici secvențe unde probabil s-a trezit regizorul Espinosa (specializat pe pif-paf) și a băgat action, ca după aia să adoarmă la loc. Ujas takoi, cum ar spune rușii.

Dacă ați avut curiozitatea să vedeți trailer-ul, v-a izbit faptul că toți actorii bagă accent rusnac la greu. Nu comentez decizia, dar pot să spun că, odată ce intri în convenție, e suportabil. Dacă nu s-a supărat Hardy că l-au schinguit în halul ăsta, de ce ne-am supăra noi. Până la urmă, actorii își fac treaba bine. Noomi Rapace (v. Bărbați care urăsc femeile), aici blondă cu ochi albaștri, ilustrează OK tulburarea sufletească a nevestei (oneste) de securist. 

Partea într-adevăr bună e imaginea: cenușiul vieții într-o societate condusă de paranoia. Atmosfera e excelent redată și, atunci când se întâmplă să dea prin cadru și ceva suspans, e o combinație faină.

Un film care ar fi putut fi infinit mai bun. Cumva, mare în eșecul lui. Chiar și pentru asta merită văzut. 

P.S. A observat careva cât de frapantă e asemănarea fizică dintre Joel Kinnaman (aici, bad guy) și Keith Carradine (The Duellists) cel din tinerețe?

Notă: 5.5