Cine a inventat minciuna?

M-am uitat recent la “The invention of lying”. Filmul prezintă o lume utopică, în care nu există minciună. Toată lumea este absolut sinceră, dar nu pentru că aşa vrea, ci pentru că încă nimeni n-a inventat minciuna. Din asta ies nişte situaţii destul de haioase, gen chelnerul de la restaurant care se adresează clienţilor cu “bună ziua, tocmai m-am căcat, cu ce vă pot servi?” sau tipul care merge să-şi ia prietena la o cină romantică şi ea îi trânteşte în faţă reproşul că a ajuns prea devreme: “tocmai mă masturbam, iar tu m-ai întrerupt!”

Pe fondul ăsta, la un moment dat un corporatist grăsuţ şi nu foarte frumos învaţă să spună o minciună şi devine un fel de zeu al planetei. Finalul e la fel de banal şi previzibil ca în orice film hollywoodian din lumea noastră, aia în care minciunile sunt permise: tipul gras şi deloc frumos se combină cu gagica mişto. Şi asta e cam tot. Cu excepţia câtorva scene mişto, filmul e destul de plictisitor (chiar şi pentru o femeie, am probe concrete în sensul ăsta). Păcat de idee, se putea face un film mult mai bun din ea.

Dacă aş fi fost personaj în filmul ăsta, acum ar trebui să spun că aseară am stat la bere pînă pe la 2 noaptea şi azi m-am trezit abia la 12, cu un chef să scriu despre filmul ăsta de nu-i adevărat. Ce bine că nu trebuie s-o spun!