Clouds of Sils Maria (2014) – „Și dacă norii deși se duc”

Cum am mai zis-o de n ori: nu există actori proști, ci numai regizori care nu știu ce să facă cu ei. Încă o dovadă: Kristen Stewart, cu a ei Bella twilightesa, sursă de șto pentru generații, luă César-ul pentru rolul secundar din Clouds, și pe bună dreptate. (De apreciat, de asemenea, și prestația din Camp X-Ray.) 

Kristen o joacă pe Val(entine), o mai-mult-decât secretară pe lângă o actriță, Maria Enders (Juliette Binoche), care își permite să facă nazuri la un rol sau altul: „nu mai vreau să filmez în fața unui ecran verde”, zice ea apropo de un sequel X-Men, unde ar fi trebuit să-și aibă și ea un locșor. E și un prea puțin disimulat dispreț față de low culture (și, în subsidiar, despre „generic pop psychology”), și, de-a lungul filmului, revin discuțiile, în contradictoriu, cu Val, despre producțiile cu supereroi: veșnicul conflict, la nivelul mentalităților, între generații, dar și un pretext pentru ca Maria să se reinterogheze asupra naturii artei (interpretării). 

În debutul filmului, cele două sunt pe drum spre Elveția, unde trebuie să-l celebreze pe autorul piesei Maloja Snake, care a lansat-o pe Maria pe când avea 18 ani. Nici n-ajung bine, că primesc vestea morții acestuia: celebrarea se va transforma în omagiu postum. Este momentul cel mai prielnic pentru tânărul, ambițiosul, regizor Klaus Diesterweg s-o convingă pe Maria să joace în piesa respectivă, dar nu în rolul care a consacrat-o, cel al copilei lipsite de scrupule Sigrid, ci în cel al maturei Helena, victima amoroasă a primeia. Actrița cade astfel într-o capcană din care nu mai poate ieși.  

Maria se va retrage cu Val la Sils-Maria, locul unde a fost concepută piesa, denumită după un fenomen meteo care are loc acolo, pe cât de ciudat și inexplicabil, pe atât de spectaculos. (Pe e altă parte, am încercat să descopăr vreo aluzie, cât de vagă, la Nietzsche și sejururile lui în respectiva stațiune, mai ales că într-unul dintre ele filozoful a avut celebra revelație a eternei reîntoarceri: nu există, ceea ce nu înseamnă că, un nivel mai eteric, nu se pot face apropieri speculative.)   

Inevitabilul dialog în oglindă viață-artă se complică în momentul apariției noii titulare a râvnitului rol de fetișcană fatală, Jo-Ann Ellis (Chloë Grace Moretz), o alegere conjuncturală, având în vedere că tipa e deja vedetă, datorită rolurilor de… supereroină. Mai mult de atât, spre deosebire de retrasa și prudenta Maria, Jo-Ann e genul „my nasty reputation preceeds me everywhere”, foarte fericită când tabloidele o au în vizor cu vreun scandal baban. Drăguț modul (timid) în care Maria îi urmărește acesteia evoluția, spionând-o amuzată (și poate cu un pic de admirație) pe google. Tehnica apare din plin în acest film sobru și de un glam discret: se vorbește enorm la telefon (Val, în calitate de secretară, stăpânește o agendă impresionantă), se umblă pe tabletă după informații, bârfe etc. 

Și cu toate astea, la nivel profund, Maria rămâne o inadaptată, blocată, narcisist, într-o imagine care nu mai corespunde realității. Când un fost amant reapare, actrița se poartă ca o copiliță, deși are vârsta pe care o are, iar ăla tre să fie deja străbunic (genială Juliette Binoche aici, și nu numai). Rolul Helenei îi devine cel mai mare dușman: ajunge să-și dea seama că nu-l va înțelege niciodată, deși regizorul i-a spus că „cele două personaje antagoniste sunt unul și același personaj”, iar Val (care o ajută să repete, ea preluând rolul lui Sigrid) îi amintește că un text e ca un obiect, depinde din ce unghi îl privești. Da, doar că, pentru Maria, a înțelege înseamnă alienare de propria ființă, pierderea identității. Într-o ultimă scenă (la repetiția oficială), perspectiva însăși e suprimată: o nuanță interpretativă („dacă ai putea să te uiți la mine și să zăbovești câteva secunde”) îi/ ne demonstrează că subiectul cunoașterii e și el o ficțiune. Iar ce urmează (replica și atitudinea resemnată) ar putea fi înțeles ca un amor fati nietzscheean. Binoche este extraordinară în pielea Mariei. 

Formațiunea de nori „maloja snake” e o metaforă pentru iluzie: greutatea aparentă a norilor, frumusețea efemeră a spectacolului, o mise en abyme a întregii narațiuni, ea însăși cu zone de mister, „umbră”, neexplicate (Val are și, să-i zicem, o dark side). O meditație asupra (trecerii) timpului, care generează un cinema superior, cu ecouri din Bergman și Fassbinder. 

Notă: 9