Collateral Beauty (2016) – Frumusețea e în ochii găsitorului

Eu sper să fie găsitori, fi’ncă la cât dispreț și-a luat de la critici pe rotten (13%!) și pe meta, zici că-i ultimu’ film. Și nu-i. Așa sirop manipulativ de minți mai neprihănite cum e și cu o poveste incompletă și un final comod, CB funcționează. La limită, dar funcționează.  

În primul rând, are o idee mișto. În urma morții fiicei sale, Howard (Will Smith) e suficient de dus cu pluta ca să scrie scrisori (și să și le trimită prin poștă!) Iubirii, Timpului și Morții. Asta, pe lângă că la birou nu face decât să construiască șiruri de dominouri demne de Guiness Book și să-și amărască subalternii și colegii (care chiar țin la el) cu prezența lui absentă. Omu’ suferă – și dacă măcar aici Will te convinge, deja ești pe drumul cel bun. Ideea faină e că Iubirea (Keira Knightley), Timpul (Jacob Latimore) și Moartea (Helen Mirren) îi răspund: mai precis, îl abordează direct. C-o fi doar o strategie pusă la cale de colegii disperați că se duce dracului firma, că personajele respective sunt sau nu ceea ce pretind a fi sau măcar reprezentanții „abilitați”, nu știi sigur. Cam ca în K-Pax, măcar la început. Și chiar dacă ghicești ce va fi, așa cum se întâmplă și în alt caz, apropo de o relație, aștepți să ți se confirme ipoteza. Iar așteptarea e cea mai importantă, cum ziceam cu altă ocazie. 

Toate sunt interconectate, într-un fel sau altul – aici, apropo de destinele lui Howard și ale colegilor, se putea dezvolta mai mult. Fiecare dintre colegii lui (jucați de Michael Peña, Kate Winslet și Edward Norton) are câte o problemă, câte o durere legată de cele trei „forțe”, abstracții… atât de concrete. Doar că, din păcate, sunt puse în pagină mult prea artificial.  

Primul pas e, logic, făcut de Iubire (cu sau fără ghilimele), căreia Howard doar „Love, good bye”. Amy (cum o cheamă în „realitate”) e, ca și Brigitte (Mirren) și Raffi (Latimore), actriță, dar una care, în anumite situații, nu-și poate stăpâni emoțiile. Timidă și vulcanică, vulnerabilă și seducătoare – un personaj suficient de complex și parcă special creat pentru Keira. Arta actorului (cu multe referințe livrești explicite) e interogată în mijloacele (legate de elaborarea iluziei, „sinceritate”) și în scopurile ei (e moral ce fac?). Prozaic spus, trebuie să vezi dincolo de măști. 

CB ar fi putut fi un scurt/ mediu-metraj bun, mai ales că e aproape lipsit de complicațiile progresive și climax. Dialogurile au un ton filozofic acceptabil și firesc, la limită. Psihologia lui Howard, un om de bună-credință (oricât de groaznic sună) care s-a închis în sine, dar are nevoie de comunicare, de afecțiune, e convingătoare. În rest, nimic abisal, nimic să-ți încingă neuronii, dar nici nu e asta ideea. (Are mici chestii de speculat, gen simbolistica numelor.) E un film de Crăciun, un motivaționalist OK (o spune unul căruia i se strepezesc dinții când aude termenul „motivațional”), un tearjerker cinstit, cu respect față de audiență. Da, poate că nu trece cu mult de nivelul unei producții Hallmark, dar uneori merge și un Hallmark. 

Notă: 6.5