Collide (2016) – Oprit, tras pe dreapta, amendă!

După filozofia practică (să nu-i spunem oportunistă) a producătorilor cu bugete nesimțite și idei zero, dacă bagă vruuum vrum, le iese și lor de-un cico cu umbreluță, n-au cum să iasă în pierdere, orice-ar fi… Adică, ia uite la Fast and Furious, ia exemplu… 

Din seria anonimelor driverisme care blochează traficul prin cinemale, iată că mai ajunge la noi o ispravă, cu un titlu care te duce cu gândul mai degrabă la un tren scăpat de sub control, îndreptându-se fatalmente spre dezastru total. 

Ciocniri, nu zic, se întâmplă, doar că pe autostradă și având ca subiecți niște mașini nu dintre cele mai mândre și sălbatice (eroul nostru se dă de un țâlion de ori peste cap cu autovehiculul „împrumutat” de la un turist pregătit pentru o tihnită după-amiază la pescuit). 

Ca să mă binedispun înainte să continuu (sau mai nou e „continui”, că nu mai știm ce vrea a noastră Academie), să-mi aduc aminte de următoarea fază, apropo de urmărire slash ciocnire slash pac-pac slash buba. Închipuiți-vă niște pitorești ulicioare nemțești, cu tipicele Fachwerkhäuser, apoi o mașină care se oprește într-o gheretă cu un cârnat uriaș deasupra drept firmă, apoi un hipster (fără glumă) care trage înverșunat în eroul nostru și, de nicăieri, o mașină de Polizei intrând în prima mașină din lateral. Cârnatul a rămas intact, se poate vedea în jumătatea de sus a imaginii – mulțumiri, în primul rând, regizorului de imagine. 

Povestea e în felul următor. Casey, fost hoț de mașini în State, își face veacul în Köln, pe lângă un mafiot turc, mereu drogat și cinefil (ca să avem „amuzante” trimiteri la clasice). Dar Casey vrea să se cumințească, fiindcă a întâlnit… iubirea (ne anunță încă de la început, în voice over, încercând să ne înduioșeze cu un text de adolescentă care crede că are talent). Cu iubita lui, pe care a agățat-o într-un club, are o relație făcută dintr-un montaj anost și replici cu care nu agăți prin Centrul vechi nici dacă tocmai ai coborât de pe coperta Men’s Health. Ei, și la nici un minut după ce zice că e cea mai norocoasă fată din lume, Juliette pață nenorocire. Zdrobitor, domnii scenariști, nu mă așteptam la atâta ingeniozitate. După care aflăm că fata are nevoie de un rinichi nou. 200.000 dolari. Probabil, unul de aur, să nu oxideze. 

Dar astea-s fleacuri – să le zicem convenții. Ia acolo, un pretext să fie nevoie de o sumă mare de bani, în timp ce porumbeii noștri sunt pe drojdie. Și ca eroul nostru să fie silit de mirobolantele împrejurări să se întoarcă la ză dirty dangerous job. Iar turcul Geran îi dă sarcină să deturneze un camion cu droguri de multe zerouri. Și, ca să vezi, transportul aparține lui Hagen, englez de origine dubios germană (tată torționar nazist, așa cum se laudă). Tre să curgă sânge. Alles is gut. Cum procedăm în continuare? 

Simplu. Băgăm vrumvrum cât încape și, în rest, ne mai gândim. Ca de exemplu, ce pistonul lor au de împărțit Geran și Hagen, în afară de nume ridicole? Se încearcă o lămurire față în față – unul (turcul) vrea jumi-juma și respect, celălalt (neamțul) bălmăjește ceva cu n-o să fii niciodată de valoarea mea, că n-ai clasă etc. Dar tot din discuția lor aflăm că dacă Hagen n-ar fi, nici biștari/ droguri nu s-ar pomeni, că el e la import-export. Logic, Geran ar trebui să vrea să-i preia afacerea, nu să-i dea țeapă când depinde de el. Sau nu o singură țeapă (că parcă zicea că nu banii îl interesează cel mai mult, ci respectul). Cine ce naiba vrea? Face Geran o declarație de război, deschizând partida cu un pion dispensabil (Casey)? Ar fi fost interesant. Dar nu e așa, deși era clar că Hagen o să afle cine se află în spatele parșivei lovituri. 

Geran și Hagen mai au ceva în comun. Sunt jucați de doi veterani: Ben Kingsley și Anthony Hopkins (pardon: sir Anthony Hopkins). Și amândoi au replici (cu cârlige în cultura „înaltă” și cea „pop”) care se vor amuzante. Surprinzător, unele chiar reușesc să ocolească derizoriul contextului și să-ți smulgă un haha. Altele doar te duc cu gândul că scenariștii sunt fani Guy Ritchie. Poate că dacă filmul ar fi încăput pe mâna lui Guy, ceva ceva ar fi fost salvat. 

Venerabilii noștri Kingsley și Hopkins pur și simplu se dezlănțuie: deși interacționează unul cu celălalt mult prea puțin, cei doi și-au făcut, în cadrul acestui film, un film al lor, cu alte reguli. Hopkins detaliază la greu și lucrează pe o gamă amețitoare de zici că-i cel puțin Regele Lear, în timp ce Kingsley nu țin minte să fi fost mai bufon ca acum – iar asta pare să-l încânte ca pe un copil. Personajul lui, pe cât de colorat, pe atât de inconsistent, e probabil singura chestie pe care ți-o veni aminti peste un an despre filmul ăsta. A, da, și că-i vrumvrum. 

Spre deosebire de seniori, cei mici nu se descurcă la fel de bine. Nicholas Hoult (simpaticul Nux din Mad Max ) n-are nicio șansă să-și arate vreo calitate. Personajul lui e mereu speriat (și nici măcar speriat bine), lipsit de c…aie. De tipă nici nu mai zic: când apare blondulina, în mod normal ar trebui să sfârâie ecranul, că doar e „victimă”, obiectul iubirii și al zbuciumului etc. Când colo, pe ea o doare nu la rinichi, ci la bașcheți. Ceva damsel in distress? Nici măcar vag. Ceva conexiune puternică între ei la modul ăla, turbat, să rupă inimile? Nici vorbă. Doar un amănunt stupid: Casey are la mână o brățară cu numele și numărul ei de telefon. La fix ca să aibă bandiții ce unde să caute… Here we go again. 

Ridic nota pentru faptul că partea a doua încearcă cu disperare (prin twist, piste false) s-o scoată onorabil la capăt. Și pentru Hopkins și Kingsley, care au făcut șto la greu de rolurile lor. 

Notă: 5.5