Concussion (2015) – Ca o apă cristalină

Din genul filmelor cu subiect de mare scandal, Concussion ar trebui să-l trezească pe spectator ca o duzină de cimpoaie care încep simultan să țipe de sub pat. Când colo, susură dulce a cântec de leagăn. 

Să reluăm. Conceptu-i uriaș – cel puțin pentru americani. Adică, ia-i lu’ Jimmy hamburgeru’ de la gură, dar nu-l lăsa fără fotbal, că iese cu răscoală. Ca să vezi, se apucă un nigerian, dr. Bennett Omalu (Will Smith), și le explică cum fotbalul american face buba la cap, bubă mai perfidă ca xenomorfu’, că te lucrează fără să știi c-o ai, la început cu un pic de amețeală, apoi cu gânduri neplăcute și te trezești că-ți pui pistolul la tâmplă și zbang. Sunt câteva scene ilustrative, presărate pe ici, pe colo, în serenitatea melancolică a întregului, scene așa de horror că te bușește râsu’. 

Filmul se vrea deștept și începe deștept, fixând un ton, un ritm – muncă serioasă. Will Smith e minunat – man in black știe să se facă empatic/ simpatic și în roluri „profunde”: accentul de nigerian e de-acolo, entuziasmul unui savant venit dintr-o lume primitivă (cu toată seriozitatea, Omalu le vorbește morților înainte de a-i diseca), curios, naiv versus scepticismul și cinismul „civilizat” al celor din jur este destul de convingător și ar fi putut rămâne o sursă de conflict bunicică. Dar, pe parcurs, rădăcinile sunt uitate, Bennett devine prea american în ochii celorlalți, de te mai întrebi de ce era nevoie de anumite trăsături. (Că e după fapte reale nu se pune.) Se încearcă la un moment dat o explicație prin trimitere la teoria predestinării, dar fără forța necesară: doar racordarea lui Omalu la visul american (înșelător) pare să fie mai consistentă. Și, avem două filme, la fel de neterminate amândouă: unul, despre evoluția lui Omalu pe Tărâmul făgăduințelor, cu izbânzi și eșecuri, celălalt, un thriller mult prea relaxat, despre lupta acestuia „pentru adevăr”. 

Situația, în ultimă instanță, este frustrantă: nu e vorba doar ca oficialitățile (politicienii, federația, afaceriștii, medicii sportivi, cărora li se rupe în paișpe) să admită că loviturile în cap primite în timpul jocului pot duce, mai târziu, la depresie severă cu tendințe (auto)distructive, ci și să facă ceva în sensul ăsta. Or, nimeni nu propune soluții – Omalu n-are cum, fiindcă nu-i de competența lui. 

Altă chestie: fotbal american se joacă (stați să mă documentez) de… multă vreme. Cum de fenomenul, care ar fi trebuit să fie foarte răspândit, a fost descoperit abia în 2002? Da, avem un personaj (jucat de Alec Baldwin) care spune că bănuia de mult, dar că n-a avut voie să dea pe goarnă, dar e prea puțin… Toată discuția lasă falsa impresie că e ceva local și recent. 

În fine, marea problemă a scenariului nu e aici, ci în faptul că răspunsul antagonistului este mult prea lejer pentru mizele puse în joc. Păi, vai, la descoperirea pe care a făcut-o, Omalu ar fi trebuit să fie frăgezit de dușmani mai ceva ca di Caprio de urs. Când colo, ăștia, mai sfioși nici că se poate. Și eroul nostru și ei parcă s-au îmbrâncit un pic în curtea școlii și sunt puși de învățătoare să facă pace și să se scuture pe haine unul pe celălalt. Wtf. Prima tresărire de conflict e fix după o oră. Abia după o oră jumate apare ceva cât de cât serios. Relaxare totală. Se sar etape în conflict sau acesta e evitat cu seninătate (a se citi „comoditate”). Iar romance-ul dintre Omalu și imigranta Prema e un șablon aproape perfect. Și, schimbă muzica aia meditativă și n-o să mai ai nici cea mai mică senzație de „autentic”. Nu mai zic nimic de ultimele cadre – mi s-au părut total stupide. 

Un subiect cu potențial (așa se explică premiile și nominalizările), un personaj interesăntuț, un casting puternic: ar fi trebuit să rupă. Mare păcat. 

Notă: 6