Cronică de film: Mentorii – O comedie neserios de serioasă

Ca orice film românesc, Mentorii pleacă cu handicapul de a fi un film românesc. E tot un film care insistă pe referințe care au sens doar pentru o audiență autohtonă. Și mai e mica dezamăgire că e un film cu și despre influenceri, nu despre 17 Nentori, ăia de i-au umilit pe Dinamo. Mentori, Nentori, cât pe ce! Poate data viitoare.

Cum scenariștii și regizorul n-au fost extrem de preocupați de coerența scenelor și personajelor, o să replic abordarea lor în aceast cronică – așa că o să înșir impresii despre film cum s-or nimeri, deci paragrafe într-o ordine care comportă permutări nenumărate. Ca-n Șotronul lui Cortázar. Așadar:

Ar fi ajutat ca actorii din film să fie actori de meserie, dar majoritatea nu sunt și asta se vede. Ba influenceri, ba standup-iști, dar nu actori. Ca o paranteză, și Jerry Seinfeld a fost un actor prost în Seinfeld, că un standip-ist nu e neapărat și un bun actor. Doar că Seinfeld era singurul standup-ist acolo, iar restul erau actori. În Mentorii proporția e pe dos, doar unul-doi sunt actori.

Sunetul filmului a fost bun, s-a înțeles clar ce se vorbea în film (că e plin de filme românești la care îți trebuie subtitrare în română ca să înțelegi ce se spune). Bine, a ajutat și tipologia personajelor aici, că bănuiesc că nu-și imagineaă nimeni că un personaj inspirat din Dorian Popa și jucat de Dorian Popa ar avea ceva interesat de spus.

Personajul jucat de Radu Bucălae are un mod straniu de a vorbi, dar dozajul este complet greșit. Un astfel de personaj, cu o prezență sporadică, cu un total de nu mai mult de 3 minute în tot filmul, ar fi avut haz. Dar au exagerat cu el, e ca și când ai un pahar de bere și l-ai îndoi cu cinci litri de apă.

De Loredana mi-e frică să spun ceva, că nu vreau să mă risc să-și desprindă o cărămidă de machiaj de pe față și să arunce cu ea după mine. Că pe undeva cam asta e impresia pe care mi-a lăsat-o, la ditamai ecranul de cinema părea că are doi saci de materiale date cu mistria peste față.

Filmul ar fi reușit să fie mai bun dacă nu-și propunea să aibă și un tâlc, un mesaj pozitiv, transformarea ghiolbanului de bani gata în om decent. Ăsta ar fi personajul jucat de Cătălin Bordea. Nu poți să-i ceri lui Bordea să joace credibil două tipologii umane, că n-are cum.

Iar obsesia asta de a băga cu forța rațiune și mesaje pozitive în poveste aș zice că a cam dispărut de secolul trecut, de când ne-a dat postmodernismul cu metafizica în cap și ne-a dinamitat planul de imanență. Fraza asta, recunosc, e băgată doar așa, ca să nu se apuce Dorian Popa să citească pe aici.

Revenind la obsesia cu firul epic, la câți standup-iști au fost implicați în filmul ăsta, era de așteptat ca măcar unul dintre ei să insiste ca Mentorii să fie despre nimic (stil Seinfeld). Ok, filmul e superficial, nu-și propune teme serioase, sau dacă le propune, le tratează pueril, dar atunci nu mai bine renunțau scenariștii la ideea neinspirată de a forța un fir epic în film? Adică să te și revolte un pic cum merge acțiunea, nu doar să te plictisească.

Mai ales că filmul a început bine, cu o doză de absurd, cu daci și influencerițe vegane, dar din păcate nu s-a trecut de la absurdul personajelor și la absurdul situațiilor. Au fost mici tentative, dar extrem de firave.

Scenariștii au avut niște jucării cu potențial, dar s-au jucat cu ele într-un mod anost. Vorba aia, dacă tot l-ai prins pe Dorian Popa în rol de gibon dac, e păcat să nu-l urci în copac!

Ca o concluzie, filmul nu a fost neapărat o experiență neplăcută, că scaunele din cinema-ul unde am văzut filmul, Cineplexx Băneasa, au fost extrem de comode. Chiar foarte comode.