Daddy’s Home (2015) – Capul de familie și capul în gură

Nu vă speriați, nu e cu violență fizică, dar, metaforic, ăștia doi se faultează zdravăn, se înjunghie pe la spate machiavellic și reciproc. După ce au fost buddies în The Other Guys, Mark Wahlberg și Will Ferrell revin în roluri de tătici inamici, unul biologic, celălalt doar logic, unul luptă să-și recâștige familia, celălalt să o păstreze. 

Pentru Brad (Will), lucrurile începuseră să meargă bine: nevasta îl susține, copiii au ajuns să-l accepte. În felul lor. Brad e fericit nevoie mare când fetița îi face loc într-un desen, de data asta nu omorât în vreun fel oribil, ci doar cu șapca înjunghiată și este de-a dreptul copleșit când băiețelul i se confesează că ia cafteală de la ăi mai mari. Visul lui s-a împlinit! Sau nu. Fiindcă apare în scenă masculul princeps și masculul alpha (aceeași persoană), coborât direct de pe coperta Men’s Health, instagramabilul și biker-ul Dusty, față de care Brad e mai caricatură decât în desenele pline de cruzimi ale fiicei vitrege. Oh, nasol. 

Foarte nasol, de fapt. Fiindcă dacă vă așteptați ca Dusty să fie doar un 6-packs fără creier, ca să aibă și Brad vreo șansă, nu-i așa. Băiatu’ e plin de calități (mai mult sau mai puțin) domestice și un seducător profesionist, că-i vorba de puștiulici sau… de șeful lui Brad. După o vizită la postul de radio unde lucrează nefericitul tată vitreg, Dusty obține acel job pentru care unii sunt mai invidiați (ca să nu spun urâți din rărunchi) decât killării cu cei mai definiți mușchi din lume. Nu-i greu de ghicit care-i job-ul. 

Evident, intențiile „criminale” ale lui Dusty nu se îndreaptă doar spre copii, ci și spre ex-a, o bomboană de nevastă, care l-a avertizat pe Brad să nu dea curs autoinvitației bagabontului: „Dusty e un sălbatic, de aia m-am îndrăgostit nebunește de el etc.”. Ce să mai zici la așa ceva? Prea târziu pentru păreri de rău, Brad asistă neputincios la defilări la bustul gol prin propria-i casă și șopârlițe strecurate de perfid pe lângă nevastă. (Ca să nu pomenim de un cal troian sub chipul unui cățel extrem de… câinos cu Brad.) Dusty e un maestru al genului aluziv, dovadă și mesajele subliminale din bed time stories spuse copiilor (cu regele uzurpator și regele cel bun care a venit să-și ia coroana înapoi). Dar marea artă e când îi adoarme vigilența dușmanului și-l face să creadă că sunt buddies. 

Normal, Brad va riposta cu ceva curaj în fața lui Mister Sățziccareimersu. Din asta ies conflicte care te ung pe suflet. Mark și Will fac un yin-yang (sau ping și pong, cum ar zice Kelly Bundy) desăvârșit. Ceea ce e bine până la un punct. Că, până la urmă, amândoi sunt simpatici și… antipatici în egală măsură. (Noi cu cine votăm?) În plus, duși de val, unul își uită pe drum motivațiile (Dusty), în timp ce Brad pare să nu se desprindă de lecturile din „Pas cu pas pentru tații vitregi”, din care învață sârguincios – adică nu dă semne că ar conștientiza the real thing. Și: nu e un pic psycho, sau mi se pare mie? Adică, îi și iubești pe năpârstoci, sau doar vrei să fii un tată-model, cum ai citit în cărți? 

Situațiile sunt, cum ne așteptam, mai mult construite pentru bancuri, în schimb, dialogurile sunt o clasă mai sus ca scenariul ușor tern, dialoguri vivace, dar fără să obosească (mai puțin cele pe tema acuzației de rasism, prea dese în ultima vreme). Finalul e OK și nu foarte previzibil, în timp ce epilogul, deși forțat, e chiar o mișcare deșteaptă, fiindcă încheie filmul în notă dulce-amară. Tehnic, nu prea ai ce să reproșezi. Altfel, îi lipsește ceva important: sufletul, mai ales dacă ai în vedere că e un family. 

Bobby Cannavale are un episodic șmecher – ar fi putut fi pus la treabă mai mult. În schimb, surpriza vine de la Thomas Hade Church (în rolul șefului), cu poveștile lui pe cât de irelevante în context (spre exasperarea lui Brad), pe atât de ilare. 

Pentru cei care n-au pretenții la mai mult de un calup apreciabil de hăhăială, de calitate bunicică. 

Notă: 6