Danny Collins. O scrisoare persecută

Tur de forță din partea veteranului Pacino: e atât de convingător, însuflețește dialogurile cu atâta entuziasm, că zici c-a jucat numai roluri de rock star jovial trecut de a patra tinerețe. Mai mult, lasă impresia că și improvizează, deși n-ar fi cazul, având în vedere că regizorul Dan Fogelman iubește dialogurile (el a scris Tangled, capodopera Disney). DC prezintă o adevărată horror vacui în ce privește comunicarea orală: într-atât, încât unul dintre laitmotive este ca, atunci când aceasta e întreruptă sau este în impas, conlocutorii să se felicite unul pe celălalt când reușesc să restabilească dialogul. 

La aniversarea vârstei de (din decență și/ sau prudență, nu e specificată), Danny (Al Pacino) se plictisește regal la party-ul sardanapalic organizat de aproape adolescenta sa gagică. În acest moment, după lichior & praf cât poate să ducă un veșnic-tânăr ca el, mega rock star-ul primește de la prietenul și impresarul său (Christopher Plummer, care-l numește, părintește, „puștan”) o scrisoare din 1971 adresată unui Danny adolescent dar deja pe val, ticluită de nimeni altul decât John Lennon, (cum altfel decât) idolul protagonistului nostru. E o invitație la o tacla despre celebritate și cum să nu ți-o iei în cap și să-ți vezi de artă. 

Cum tata lui Imagine e mort de împușcat de hăt și, deci, în imposibilitatea de a continua corespondența, pe Danny îl trece o stare de conștiență/ conștiință și decide să facă o schimbare în viață. Sau mai multe. Ideea fiind: ce-ar fi fost dacă ar fi primit scrisoarea pe vremea când începea să răsară? (Un om normal se întreabă: ar fi putut fi mai bine decât vilă cu lift, avion personal, mașină de vis și nuș câte proprietăți, gagică de reviste cu iepurași etc etc etc?! Nu „mai” le ajunge la unii, pffff!) 

Și ce face Danny al nostru? Anulează concertele (o, ce bine, dacă mai auzeam o dată Baby Doll a lui, urlam ca Chewbacca), trece pe acasă cât să-și ia o agendă și să-i dea gagică-sii binecuvântarea că e OK să și-o tragă cu cel pe care tocmai l-a ascuns sub pat și se cară în New Jersey, unde se cazează la un „modest” Hilton. Aici complimentează tinerii și îi face curte directoarei purisance, cu care are niște schimburi de replici adorabile, pigmentate de chicotelile alarmat-încântate ale doamnei (Annette Bening). Și ca să fie și ceva dramă, rock star-ul descinde în suburbii la familia fiului său pe care nu l-a văzut niciodată, compusă din fiu supărat (Bobby Cannavale), noră simpatică (Jennifer Garner) și o nepoțică pusă adorabil în funcțiune de ADHD. Ca să fie și un pic de complexitate, printre picături, Danny compune – ceea ce n-a mai făcut de 30 de ani. (Da, la nivelul ăsta, de sitcom lejer, se aranjează datele în pagină.) 

Deși (aproape) totu-i pace și-armonie, un clișeu cap-coadă, cu o poveste previzibilă, cu un moment de criză doar să fie și unul de climax ca și inexistent, DC e salvat de (personajul lui) Al Pacino, situațiile și dialogurile dulci-amărui, impregnate de ceva căldură umană. Danny e, indirect, motivațional: să ți se spună de jde ori că ești ridicol, iar tu (cogeamitea artistu’) să fii de acord, fără stoicisme superioare, e ceva. 

La naiba, Al Pacino m-a făcut să mă simt bătrân. 

Notă: 8