dark_pheonix_poster.jpg  Că și acolo e nevoie de talent, mai ales la categoria „amateur” (paradoxal, nu?). Nu-ș’ ce-a făcut/ce face Sophie Turner în GoT – și nici nu mă interesează, fiindcă m-aș simți pedepsit să fiu nevoit să urmăresc „marele” serial. Dar în acest nou X-Men? Oh... E grav. E ba o „femeie în pragul unei crize de nervi”, ba una care a trecut pragul; ba plânge, ba e suprem și amenințător sictirită ca o autentică prințesă de FB – acuș acuș postează un panseu cu aluzie la dușmancele care au ros-o de spate. E drept, vina pentru prestația actorilor e întotdeauna 90% a regizorului. Dar asta nu schimbă datele problemei. Iar actingu’ e doar una dintre ele. Fiindcă, nu numai că nu-mi pasă de acest personaj principal – nu se înțelege bine dacă e și protagonist sau protagonistul e toată echipa X-Men –, dar mă și enervează teribil. 

Or, acestei donșoare, Jane Grey (viitoarea Dark Phoenix) i se dă mare putere mutăcioasă, halucinant de mare (nu zic mai mult că-i spoiler). Dar tot pe bază de citit gânduri și telekine, deci originalitate zero – doar că puterea e mai mare, iar proveniența ei e impresionantă, dar nu în sens bun. (Grandomana idee frizează patologicul.) 

Bun. Să încercăm un sinopsis. Suntem în 1992 – tre să-i credem pe cuvânt, fiindcă altfel nu-ți dai seama din jur, nici măcar n-auzi la radio un „Sexy M.F.” sau un „Jump, jump”. Mutăcioșii ăi vechi (Magneto, Mystique etc.) n-au îmbătrânit deloc (de unde deducem că tinerețea fără bătrânețe vine la pachet cu mutația, deci botoxul e greșit, mai bun e un mercur ceva). Sunt în relații bune cu guvernul și ajută uoameni la ananghie. Precum astronauții de pe Endeavour. Misiune în timpul căreia, Jane face buba de la explozii solare ciudate și după aia urlă energiile în ea de parcă e mereu la ciclu. De aici încolo, orice copil care a văzut douășpe filme cu supereroi la viața lui poate să anticipeze ce-o să se întâmple – cu diferența că poate puștiul ar da dovadă de ceva mai multă imaginație. Și ar așterne niște dialoguri mai deștepte. 

Pentru că... Hai, actingul e mizerabil (talentata Jessica Chastain are probabil cel mai nefericit rol al ei în pielea unui personaj odios din toate punctele de vedere). Hai, ideea și scenariul sunt de un episod de serial animat obscur pentru copii. Efectele sunt mai degrabă de Frozen. Dar măcar dialogurile să fi fost OK... Care multe dintre ele reflectă/dublează inutil acțiunea. Și sunt inepte. Când o auzi pe DPh spunând „nu știu ce se întâmplă cu mine”, ți se taie. (Mbine, ca să fim preciși, acolo era monolog.) „Ești fata pe care toți o părăsesc” – dacă nu e titlu de manea, iată o idee. „Asta nu e Jean. Jean se află încă înăuntrul ei.” Adânc... 

Se începe tema identității (cine mi-s io) și se trage concluzia – demonstrația lipsește, sau e total neconvingătoare. Și, pe post de conflict, dacă se poate numi conflict, o altă temă: de vină pentru tot ce se întâmplă e șefu’. Adică, în acest caz, Xavier, care a manipulat minți inocente. Xavier, pe care McAvoy îl interpretează eroic, încăpățânat, parcă refuzând să înțeleagă că totul e inutil. La fel face și Fassbender cu al său Magneto: în mod straniu, el are poate singurul moment cu adevărat emoționant din tot filmul, pentru care dau 0.5 puncte. Alte 0.5 puncte ajung la o scenă deșteaptă, în care cineva îl forțează pe paraliticul de Xavier să meargă pe picioarele lui (ceva care te trimite cu gândul la Isus și miracolele lui, doar că într-un context pe dos). Deși, la cum arată tot restul scenariului, s-ar putea ca scenaristul să nu fi fost conștient ce chestie deșteaptă a scos. 

V-am zis cât de obositoare e coloana sonoră? Aș fi dat două puncte dacă vreuna dintre acele scene de bătaie cu multe multe fulgere și „energii” ar fi fost ilustrată cu „Let It Go”. Zău că s-ar fi potrivit. 

Let it go, le spun producătorilor filmului. 


Notă: 5 nota_5.jpg

Scris de Stefan | Thursday, 06.06.2019 12:43 Cronica de film

National Cinematografic