Den skyldige (Vinovatul) (2018) – Alo, 112? Aveți un pic de răbdare?

Că, spre cultura noastră generală, 112 se formează și la danezi. Nu știu cum e, în realitate, repartizată răbdarea în Europa, dar danezu’ ăsta din film de răspunde la telefon și încearcă să vibreze-n vorbe și-n ton cu diverși oropsiți (mai cu treabă, sau doar fumați pe fundal de alcool) ar trebui să primească un premiu – constând eventual din pastile pentru nervi. Sau câteva baxuri de bere. Ei, se mai enervează el, dar nah, e de-nțeles. Mai ales că are problemele lui, să fie plotul mai complex. Ca să te întrebi, la un moment dat, ca un bun spectator de policiere, care-s mai importante în economia întregului, problemele lui sau ale persoanei răpite, care a apucat să sune la 112.  

Record de întrebări și frământări nenumărate sunt pe capul nostru, de la început până la fade out, în acest film care rulează la noi pe ecrane: aproape că-i sadism din partea acestor nordici care n-au ce face în lungile nopți de iarnă, decât să ticluiască povești polițiste cu oameni deprimați și deprimanți, cu situații oarecum obișnuite, cărora însă le dau așa o aură de tragic de zici c-au pierdut la hochei cinșpe campionate la rând. 

O să zic o banalitate: e ca în viață. Nu înțelegi mare lucru din ce spun ăia la telefon – și nici ei din ce spui tu, operatorul. Și dacă faci greșeala să-ți închipui că ai înțeles, te potolește imediat o nouă „afirmație”. Marea artă a scenariștilor e să profite de faptul că și tu, ca și protagonistul, vezi sensuri acolo unde (poate) că nu-s. Împarți pe categorii: victime și făptași – și ai surpriza că nu-ți ies la socoteală. Ești manipulat cu nerușinare. Fiindcă, vrei, nu vrei, tre să-ți faci o părere – chestie legată de supraviețuire. 

Ce e cel mai interesant: crima/fărădelegea sau o crimă/o fărădelege (luați-o cum vreți) a avut loc sau e pe cale de a avea loc – iei în calcul toate posibilitățile. De la whodunit trecem la (dacă există expresia) whoduzit. De aici și tensiunea continuă. O inovație remarcabilă, zic eu. 

Dacă ai ciulit la cuvântul „răpire” și deja îți imaginezi vrum vrum și nino nino și vreun Nicky Cage țopăind pe capote de mașini ca să ajungă la odoru-i maltratat, te înșeli. Nu vezi vreo mașină nici măcar pe fereastră, că parcă nici nu-s ferestre, ci doar un spațiu de birou, așa, să-ți dea claustrofobie și sugestia că la capătul celălalt al firului se întâmplă – de-adevăratelea – lucruri pe care nu le poți controla. Mai auzi un scrâșnet de roți, oftat de femeie, glăscior de fetiță speriată. Și multă, multă tăcere – OMG, atâtea pauze, că te ia cu capu’. E ca atunci când nevastă-ta nu știe cum să-ți spună că te părăsește pentru hairstylistul bărbos pe care l-a cunoscut la botezul de astă-vară. 

Ultraminimalist din punctul de vedere al imaginii (cu multe close-up-uri pe figura polițistului care ascultă la telefon), decor aproape (și la un moment dat chiar) monocrom (nimium ne crede colori, cum ar spune anticii) și lipsit de ilustrație muzicală, Den skyldige este încă un exemplu, excepțional, că less is more și că se mai pot face astfel de filme fără să plictisească. Te ține într-un permanent suspans (cu acea surprinzătoare economie de mijloace) și, ca orice film bun, are o morală. Poate la revelarea ei ar fi trebuit un pic mai mult lucrat – și ar fi fost o capodoperă. 

Notă: 8.5