Destroyer (2018) – Primul român care s-a pupat cu Nicole Kidman!!!

 Mă rog, cel puțin din câte știu eu. Și, ca să fiu sincer: Damn you, Sebastian Stan! (Și: stai departe de Anne Hathaway!) 

Dar să (ne) revenim… Știți melodia aia a lu’ The Shirelles, cu Mama said there’ll be days like this? Înlocuim day cu life și avem motto la filmul ăsta – și cu ocazia asta instituim zicala „viață (nașpa) ca a lu’ Nicole din Destroyer”. (Scurtă paranteză: e dintre rarele cazuri în care titlul cu care apare în română – respectiv, Capcana – e mai inspirat decât cel original.) 

Viața lu’ Erin/Nicole e exemplu de viață mai nasoală nici că se poate: marea misiune de polițistă sub acoperire printre drogați care dau spargeri de bănci s-a terminat atât de prost pe cât de mult a durat (filmul, foarte abil pe felia temporală, dă impresia că au fost anișori/ o miniviață), apoi relația cu adolescenta de fiică-sa (care are vârsta eșecului misiunii) e exemplară până la că te trec fiori de tristețe, apoi trecutul o mai mult decât bântuie (o hăituiește de-a dreptul), iar păpușa care a fost odată (pe care o pupa Chris/Sebastian Stan, și el undercover) a trecut din registrul Frozen în registrul Annabelle/Chucky – mai pe scurt, e horror. O figură de parcă a fost bătută cu săculețul cu prafuri de calitate. Dar noi facem mișto aiurea, că duoamna suferă. Chiar convingător. Și dacă vă închipuiți că ăsta e doar începutul (că stai c-o să-și revină, cu pilates și rucola), n-ați nimerit filmul. Nu e niciun spoiler că tipa și-o încasează, dar nu spun în ce fel o rezolvă cu trecutul, cu care are o problemă de făcut dreptate: îl caută pe șeful bandei, Silas (Toby Kebbell, pe care poate îl știți din RocknRolla), să-i dea omoru’. Dap, după 16 ani, când ăsta își face din nou simțită malefica-i prezență. (Care, din păcate, nu e suficient de malefică.) 

Totul decurge într-o logică a neo-noir-ului extrem și sordid. (Ha, acel handjob, într-un cadru parcă desprins din Se7en, făcut unui muribund e o născocire, în context, atât de tulburătoare, că, în loc să te hlizești, te bușește plânsu’). Deși polițistă (mai mult cu insigna), Erin e mai vulnerabilă decât un aurolac: și-o încasează rău – pic de respect n-are nimeni. Ce e fain e cum se descurcă personajul și Nicole însăși în toată treaba: mult mai bine decât s-ar aștepta oricine având în vedere datele neobișnuite, neconvenționale și riscante. Erin e echivalentul feminin (și, normal, mai „realist”, mai sensibil etc.) al antieroilor masculini foarte foarte noir (de exemplu, Hartigan din Sin City), o inovație bine-venită și puternică. Marea artă în a face un astfel de personaj e rezolvarea unui paradox: personajul tre să fie suficient de complex și dur psihologic în situații care întotdeauna îl depășesc – sunt, de fapt, două personaje la care lucrezi în paralel, omul și destinul (care, după caz, e și el de două feluri: individual și general). 

Deci, marea calitate a filmului e protagonistul. A doua mare calitate: stăpânirea secvențelor temporale, care se desfășoară lent, cu scurte răbufniri de acțiune și o ingenioasă suprapunere de planuri temporale, astfel încât să alcătuiască în total ceva ce poate fi reprezentat printr-o figură geometrică paradoxală. Din păcate, ambiția de a controla perfect aceste planuri are drept corolar dificultăți – aici nerezolvate – în alte zone: motivații, un personaj negativ fără mare adâncime. Problema principală: tocmai relația Erin–Chris, care nu are nimic special și nu dă pe-afară de emoție.   

A treia calitate: imaginea. Parcă totul îți miroase a moarte, în diferite stadii. Dar nu e o viziune melancolică, ci una cinică. De exemplu, the crime scene. Astfel de cadre aproape întotdeauna lasă impresia de regizat. Nu și aici: amplasarea în decor și poziția cadavrului, personajele din jur și dialogul au o altfel de retorică, al cărei accent se deplasează în afara scenei. 

Un film de ianuarie (sau helluary, cum ar zice Al Bundy) care își asumă riscul de a se situa între categorii (artă și divertisment etc.). Un experiment destul de reușit. 

Notă: 7.5