Deux jours, une nuit (2014) – Bate-te cu o mie de euro, dacă poți

Foarte românesc, filmul fraților Dardennes – evident, nu din cauza asemănării titlului cu al nos’ 4, 3, 2. Și nu c-ar fi minimalist în script și (neo)realist ca abordare, ci din cauza situației pe care o înfățișează, că, dacă trăiești în România, ai un déjà vu de te-apucă amețeala. 

Marion Cotillard era cât pe ce să se mai facă c-un Oscar pentru rolul ăsta, și cred că-l merita. Frumușica e aproape de nerecunoscut în rolul unei mame și soții ușor șleampăte, care, la capătul unui tratament pentru depresie e așteptată de cea mai plăcută „surpriză”: șomajul. Și asta fiindcă, în timp ce era bolnavă, șeful are revelația că producția merge și cu 16 oameni, de ce să plătească 17. Așa că îl bagă la înaintare pe maistru (un anume Jean-Marc, de care tot auzim), să-i îmbrobodească pe angajați să voteze (că-i democrație, nu?) să fie dată afară Sandra… pentru ca toți să-și poată păstra următoarea primă, de 1000 de euro. Te pui cu logica de patron?

Primind vestea de la colega și prietena ei Juliette, Sandra se umilește în fața șefului să-i mai dea o șansă: adică, să se mai voteze o dată, peste weekend, fiindcă oamenii au fost influențați de Jean-Marc. Scârba de șef e de acord, iar soțul Sandrei (un băiat tare bun, dar care nu câștigă suficient cât să întrețină singur o familie) îi dă acesteia ideea să vorbească, față-n față, cu fiecare coleg în parte. Pe lângă faptul că încă trece prin stări de anxietate și atacuri de panică, Sandra e departe de a fi un monument de persuasiune, iar exacerbatul ei bun simț îi spune că, într-un fel, nu e bine ce face: nu poate obliga oamenii să renunțe la banii respectivi de dragul ei (mă simt ca o cerșetoare, ca o hoață, tot repetă). Dar nici șomajul nu sună bine. Așa că, își notează niște adrese și începe să colinde prin oraș, pe la colegi. Pe unii îi găsește, pe alții mai trebuie să-i caute. Unii mârâie, alții se tăvălesc pe jos că fără cei 1k de euro sunt ca și morți, alții, însă, se dovedesc a fi oameni – cum e și normal, cei mai amărâți dintre ei (e cazul lui Timur, probabil emigrant, care plânge de bucurie că are șansa de a-și repara greșeala de a fi votat prima dată în defavoarea colegei). Momente jenante, momente emoționante – filmate sec, cu o singură cameră, și fără efecte dramatice suplimentare (cu excepția unor melodii ascultate în mașină, nu există coloană sonoră). Nodul din gât nu te părăsește nicio clipă. (Genul de film bun pe care nu l-ai revedea. Decât poate peste 30 de ani.)

Câteva detalii, bune, pe care nu pot să nu le menționez. N-ai parte, nici măcar en passant, în dialoguri, de motivaționalismele cu care e spălată pe creier cea mai mare parte din omenirea muncitoare („crede în tine și vei reuși”, „vizualizează-ți succesul” etc.). Doi, la nivel de limbaj, deși ai film de limbă franceză, nu ești asaltat de înjurături și ticuri verbale gen „truc” (pe care francezii îl folosesc în locul oricărui alt substantiv a cărui denumire le scapă în momentul respectiv).

Scenariul, deși îi înțeleg alcătuirea modulară și disprețul față de climax, nu mă încântă la fel de tare: deschide și o altă relație conflictuală, undeva, pe parcurs, și o lasă baltă și, în general, Sandra nu are un arc character care s-o propulseze în rândurile marilor personaje – deși poate ar fi șanse. Și nici finalul nu-mi place cum e rezolvat – păi e sau nu minimalism? (Și, dacă e să fim chițibușari, la un moment dat apare o mică inadvertență apropo de primă.) 

Ar fi putut fi un scurt/mediu-metraj foarte bun. (De câte ori am spus asta despre un film?)

Cu toate astea, merită văzut pentru Cotillard: modul cum numai și zâmbetul ei timid exprimă suferință, demnitate, incertitudine, speranță și resemnare este absolut impresionant.

Notă: 8