Dincolo de calea ferată (2016) – Acel moment, când îți zice: trebuie să-ți spun ceva

Pe locul doi în topul celor mai cunoscute fraze din toate timpurile (în ficțiune, ca și în viață) este „trebuie să-ți spun ceva”, surclasată de mai neutra (dar nu mai puțin înfricoșătoarea) „trebuie să vorbim”, grăită tot de nevastă/ iubită. (Pe locul trei, cum v-ați dat seama, se situează „ți-am spus eu că e un neisprăvit”, a soacrei.)

Un tip (Alexandru Potocean) se întoarce după un an din Italia, unde a lucrat ca barista. Nevastă-sa – niciun frison (sau n-arată). Ba mai mult, are pe ea rochie de nunți-botezuri și, când e întrebată ce și cum, o dă-n enigme. Femeie, nah. Tot oprește taxiu-ul, că vrea aia, că vrea ailaltă. Tipic. La un moment dat, dispare și tre căutată. Când e găsită, se aude o motocicletă. Ajunși acasă, odată copilul culcat (oricum, ăla micu’ doarme nonstop, scutind adulții de complicăraie), hop și „trebuie să-ți spun ceva”.

Acum, o fi adevărat, n-o fi decât hai să-l fac pe ăsta gelos, că m-a ținut un an în mahala în timp ce el și-a lustruit coatele prin baruri selecte pe malul Mediteranei, nu știm. Nici tipul. Dar vrem, și noi și el, să aflăm. Deși, pe el pare să-l doară mai degrabă la bașcheți, că o curtează pe asta de parcă ar fi înainte de balul de absolvire. Aha… Aici merge atacul al doilea. Dacă vede că ăsta e în limbă, îi spune că vrea nici mai mult nici mai puțin decât despărțire.

Pe vremuri, când se întorcea acasă eroul, Penelopa era la gherghef, pețitorii, în jurul ei, arcul pe care nu putea să-l încordeze nimeni în afară de proprietar, iarăși, în colțul lui. Ieșea cu iureș și cu final fericit. Azi, ce-avem?

Șefa italiancă a lui Radu e sau nu Calypso – avem o posibilă relație, dar nicio dovadă. „Pețitorul” Penelopei ar fi unul singur, și nu știm nimic de el, deși ne e sugerat de un zgomot de motocicletă. Radu vrea să afle adevărul și în același timp se cam teme de el. Sau poate e sigur că n-a fost înșelat. Cine știe. Iubire e din greu (cel puțin din partea lui), în schimb, trădarea există sau nu, așa cum pisica lui Schroedinger e sau nu moartă.
Ei știu mai multe unul despre celălalt decât știm noi, iar asta e magnetic. Sau poate nici ei nu (mai) știu nimic și încearcă să se (re)descopere reciproc, ca într-un soi de anamneză, ceea ce e, iarăși, fain. C-a fost sau infidelitate la mijloc devine mai puțin important: un fel de anticlimax care comportă o altă iluzie va readuce în cadru ideea rivalului. Spre final, la spartul nunții.

Fiindcă da, avem și nuntă, din noapte (când se întoarce Radu) până în zori. Și cu peripeții: încăierări, mireasa se răpește singură și se filmează, ca miresele, la Atheneu etc. O pată de culoare într-o poveste mai degrabă sobră, dar nu e numai atât. E un joc de-a spațiile: cortul e amplasat exact în mijlocul străzii, în apropierea unui cimitir, iar puțin mai încolo se află calea ferată. Care trece și la doi pași de căsuța lui Radu, unde el și soția dorm în același pat cu puștiul, legănați de sunetul și vibrația trenurilor (un personaj în sine), ca odinioară, Călăuza cu fetele lui. Calea ferată desparte mahalaua de restul lumii (taxiul îi lasă în fața ei), avem discrepanța dintre rapiditatea trenului și viețile de mahala, care stagnează în lipsa șansei. O posibilă filozofie a limitelor și a pragurilor, fizice/ sociale. 

Dialogurile sunt – cum altcumva decât – fruste, subîntinse de un comic duios, dulce-amar. „Ea: Vreau să ne despărțim. S-a terminat.// El: Ce s-a terminat?// Ea: S-a terminat.// El: Pentru mine nu s-a terminat.// Ea: Mergem?” Se marșează, în general, ca feeling, pe o mixtură de Cehov, Fellini și balcanic, prezentă mai ales la finalul nunții. (Absolut delicioasă, ridicol-sublimă, faza când, la spartul nunții, un „domn” ajută, dându-le mâna, trei cucoane să urce pe șina de tren.)

Cuplul Ada Condeescu (super sexi, dar sper să n-o mai aud cântând)-Alexandru Potocean (mi se pare mie, sau seamănă cu Liam Neeson?) e convingător, în ciuda – sau tocmai datorită –  faptului că personajele secundare nu se implică prea mult în relația lor.

Pentru un astfel de scenariu, subtil, mă așteptam la un final cu o concluzie paradoxală, disruptivă. Dar, la o altă lectură, poate că indecidabilul încă există: la un moment dat, cineva adoarme, poate că restul se petrece doar în vis.

Pe de altă parte, poate un film mult prea subtil, amenințat de uscăciune (în ciuda temei). Dar ce m-a deranjat cu adevărat au fost câteva intro-uri în secvențe – abrupte, ca și cum n-au avut suficiente duble pe bucățile respective și au fost nevoiți să taie, plus câteva scene dinamice din care nu prea se înțelege mare lucru (la nuntă).

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii rămâne în continuare filmul meu preferat dintre cele ale lui Cătălin Mitulescu. Mi-e dor de un astfel de film.

Notă: 8