Diplomatie (2014) – Urbanistică stil Kaput

Un oraș pe dinamită și doi oameni care au o singură noapte să-i decidă soarta. 

August 1944. Cu Aliații punctați cu stegulețe pe hartă unde doare mai tare, Hitler face ca leoica rănită în cușcă. Și ce credeți că-i trece prin cap? Îi dă ordin generalului von Choltitz, mai mare peste Parisul încă ocupat, să radă capitala respectivă de pe suprafața pământului. Ceva strategie? Nup. Parisul chiar nu e punct strategic în acel moment. „Decât” că Dolfi vrea ca americanische să n-apuce să-și facă poze cu Eiffel-u’. 

Adevăru’ e că nu-i de glumă. Nu știu dacă veteranul regizor Volker Schlöndorff a avut în vedere ce fac, mai nou, isișii cu monumentele și artefactele mesopotamiene, dar te cam trece cu frison (pe mine, cel puțin) la gândul că Parisul cu-ale lui splendori, inclusiv Luvru cu ale sale, puteau să rămână, la pașpatru, doar o amintire în poze vechi. 

În Diplomatie (adaptare după o piesă franceză din 2011), în noaptea de 24-25 august, îl găsim pe von Choltitz pe poziții, trebăluind de zor la respectarea ordinului, că ordinu-i ordin. În acel moment, în camera de hotel unde e cazat, apare, ca magicianu’ sau ca unu’ teleportat din viitor, un nenea cam pe la 70 de ani care-i zice pace ție, hai la un tête-à-tête. Că despre ce? Că despre cum n-o să detonezi bombele alea. Ba da. Ba nu. Tic-tac. Hai să-ți mai explic. N-ai ce. Tic-tac. 

Uite-așa, doi bătrâiori, un neamț și un suedez francofil (Raoul Nordling) duc tratative mai omenește nu se poate. Aproape că nu e nimic oficial. Von-ul o ține morțiș că ordinul nu se discută, Nordling îl combate etic, neamțul zice că las’ că și prietenii tăi au făcut praf Hamburgu’ și Berlinu’, suedezul că s-avem pardon, dar era altă treabă acolo, ești șpion, mein Freund, ba nu, doar că mi se rupe sufletu’ după Paris. Generalul ajunge să-l facă obraznic, să-l dea afară, să-l cheme înapoi: zici că în curând fac nunta de argint. 

Fiindcă Parisul, cu Eiffel și Luvru cu tot, e încă în picioare, după logica unui film care nu se complică cu istorii alternative ca mai știm noi cine, este indubitabil că fritz-ul se va lăsa persuadat. O să vedeți că rezistă eroic: Nordling scoate cele mai perfide arme, inclusiv luarea la santiment, gen cum ar fi ca peste ani și ani, Dietrich să se întoarcă la Paris, să asculte de la același balcon freamătul vesel al străzii etc. 

Când ziceam că Nordling apare de nicăieri, era o metaforă, fiindcă, de fapt, el venise pe o intrare secretă, făcută de Napoleon III, să ajungă la amanta lui. O bucățică de istorie amuzantă, care însă nu-l înmoaie pe morocănosul general. Intrarea secretă are un rol în narațiune: la un moment dat, ca să-l convingă de intențiile lui pacifiste, Nordling îi spune von-ului că dacă făcea parte din Rezistență, i-ar fi luat de mult gâtu’. OK. Dar tare ar fi mers aici ceva mai mult suspans (la nivel psiho, apropo de intenții). Nu ne așteptăm la (și nici nu e era de dorit) un suspans legat de acțiune, dar parcă totul e prea molcom și cu o direcție prea străvezie. O dezvăluire legată de un alt mobil al deciziei detonării vine abrupt, stângace și, după mine, fără să i se dea valoarea necesară pentru a avea o adevărată răsturnare de situație. Cred că putea să lipsească – parcă mai mult încurcă decât amplifică dilemele personajului. 

Care personaj (deși narațiunea e din punctul de vedere al lui Nordling, care e și narator) e clar personajul principal și îl eclipsează de departe pe celălalt. Neamțu’ are c…aie de zici că-i Napoleon. Distincție, luciditate, simț al onoarei – tot ce vrei. Nu știu dacă așa s-a vrut, dar între cei doi prăpastia rămâne deschisă: n-o să fie buddies în veci. 

În timp ce Niels Arestrup face un rol pe măsura personajului, André Dussolier, ca „pozitiv” ce-ar trebui să fie, mi se pare totally miscast. Și nu cred că impresia mea e influențată de prestația lui în rol de jeg ordinar în penultimul film al lui Jeunet. Pur și simplu, nu poate scăpa de un aer de viclenie care n-are ce căuta într-o dramă cu o astfel de miză. 

Deși ireproșabil regizat și cu o atmosferă aparte (fără emfazele de care s-ar lăsa ispitiți alții), noul film al marelui Schlöndorff nu reușește să se ridice la valoarea unui Die Blechtrommel (1979) sau Homo faber (1991). 

Notă: 7.5