Dracula Film: Horror & Fantasy Festival, ziua 4

După cum era și de așteptat, primul dintre cele șapte scurt-metraje românești proiectate sâmbătă, înainte de Annabelle, a fost și cel premiat: Kazimir e nu numai ireproșabil regizat (atmosferă, suspans), dar creează și premisele unui fantastic de o factură particulară, nemaiîntâlnit (din câte știu) în filmul românesc: e un fel de Mungiu meets Stephen King. Un sat lipovean (element familiar și exotic în același timp) ascunde un secret întunecat, periculos pentru outsideri, care știu doar că un diacon face minuni, vindecă tot felul. Latura întunecată, arhaică, a credinței creștine, antinomiile (sfânt-diavolesc etc.) întrepătrunse – ceva proaspăt, revigorant în peisajul cinematografic românesc, unde satul e ori idilic, ori comic-grotesc, iar fantasticului nu-i reușește niciodată intruziunea completă în real. (Auzii un zvon cum că scurt-metrajul regizat de Dorian Boguță ar putea deveni un lung-metraj. Păi, ținem pumnii.) 

Un fel de figuri paranoic-critice daliniene transpuse în mișcare, cadrele animației Pui de somn îți furnizează atât un exercițiu de imaginație, cât și neliniștea unui vis pe cale să se transfome într-un coșmar. 

Cel mai scurt film, bazat pe cea mai eficientă idee de scurt-metraj, LAG (da, nu trebuie să fii gamer înrăit ca să știi ce-i ăla lag) ne-o înfățișează pe o tipă care, în baie fiind, aude un zgomot suspect de la etajul inferior, din bucătărie, coboară și se află în fața sursei: mai întâi se aude țipătul, apoi o vedem pe ea deschizând gura (sursa țipătului). Genial de simplu. 

Gloria este preferata mea: o poveste inspirată din Karel Čapek ni-l înfățișează, tragi-comic, pe un funcționăraș (corporatist, cum îi zice acum) în ipostaza de a primi un cerculeț-aură deasupra capului după ce a avut niște gânduri bune la adresa unui coleg din cauza căruia e amenințat să-și piardă slujba. Filmat, jucat, montat excelent (o bucată din Gloria/ Magnificat de Bach, în timp ce liftul exterior urcă, hahaha, tare), Gloria e cel mai „rotund” (mai închis, cu morală) dintre toate.

În schimb, Dispăruții este de departe cel mai haios: un dealer de iarbă (ocolind cu grijă stereotipurile gen „băiat periculos”, mereu c-un ochi la spate, să nu-l urmărească careva) se confruntă cu următoarea situație absurdă: prietenii, clienții îi dispar din sufragerie numai ce se duce până la bucătărie, să facă o cafea sau sandvișuri.

Lumină firavă este (tot din câte știu) o avanpremieră a genului postapocalyptical zombie în România: nuanța reflexivă, melancolic-sumbră îl scapă de acuzația de import forțat, fără sens. Așteptăm un lung-metraj.

Ultima proiecție, Șah, mizează și ea pe atmosferă și sugestie (formatul 4:3, opțiunea pentru alb-negru și lipsa dialogurilor): ceva stylish, dar nu-i văd rostul într-un festival de horror.