Dracula Untold – Măcelu’, mai de efect ca ţeapa

Foarte simplu spus, e fain să-l vezi pe Dracula şi altcumva decât un imortăl plicti, obosit de interacţiuni eşuate sub misterul generat de distanţa impusă de secole de solitudine mai mult/ mai puţin filozofică. Ca de exemplu, aici, un more human than human, suferind fizic, sufleteşte, spiritual, sentimental, pentru familie, tovarăşi, pentru râu’-ramu’, şi – mai ales – sperând, cea mai rea dintre toate relele, cum zicea poporu’ lu’ Homer  („Ce om e acela care intră în propriul mormânt cu speranţă?”, e întrebat Vlad, într-unul dintre dialogurile vulnerabile, fiindcă foloseşte cuvinte mari şi riscă ridicolul. Pe moment, mai ales pentru publicul middle şi high-brow (cum e cel de pe la festivaluri), pot fi surse de caterincă – chestia e că, dacă le iei retroactiv, îţi dai seama că ideea cu greu ar fi putut fi ilustrată altfel, ca să nici nu sune tern. Iar dialogurile implicând conceptele viaţă-moarte-iubire eternă, poetice, sunt chiar şi mai drăguţe.)

Dracula Untold a deschis aseară, 1 octombrie, Dracula Film Horror & Fantasy Festival de la Braşov. Evident, o timidă încălzire, fi’ncă DU, dacă-l pui să sufle în horrorometru, îi iese un 2, hai 2,5%. Dar acolo unde e, e de bună credinţă – nu dezamăgeşte fanu’: satisfăcător de oripilant. Pe de altă parte, ce să vrei de la un film cu vampiri, ei oricum se află la coada clasamentului personajelor horror, nefiind suficient de dezgustători (poi, se compară ei cu xenomorfii?). Cu toatea astea, diferitele/ succesivele transformări ale prinţului (al Transilvaniei, au vrut producătorii) ating, uşor, şi zona abjectului. Sugestiv, în sens de autoreflexiv, e un pasaj în care Mehmet îşi leagă ostaşii la ochi, „că ţi-e frică doar de ce vezi” (sau cum spunea Dracula: „oamenilor nu le e frică de săbii, le e frică de monştri” – să ne amintim de etimologia termenului, de la monstrare, lat., „a arăta”).

Iarăşi, foarte bărbătesc personajul lui Dracula, fiindcă mare parte din film este despre confruntarea dintre două caractere: Vlad, fost copil crescut la curtea sultanului, şi Mehmet, acum ajuns sultan în locul tatălui său şi care îi cere o dovadă de loialitate imposibil de îndeplinit – turcul vrea o mie de copii, plus pe puştiul lui Dracula. Ştiind că nu poate să-l învingă pe sultan, prinţul acceptă să devină vampir pentru a dobândi forţele supranaturale, fapt care creează noi complicaţii (la nivel decizional), explodând într-o criză de proporţii, în care Vlad se trezeşte singur împotriva (aproape a) tuturor. Învingător sau nu, rămâne un damnat. Deşi cunoaştem aproximativ punctul în care vrea să ne aducă scenariul (o să vedeţi că are legătură cu ecranizarea lui Coppola), scenariştii fac tot posibilul ca acest drum să fie imprevizibil, ramificat, construind conflict şi micro-răsturnări de situaţie aproape din orice. Iar toate astea nu-i afectează soliditatea.

Dacă aş avea ce să reproşez, ar fi faptul că firul roşu (romance-ul Vlad-soţie), chiar şi în ciuda faptului că există momente de o certă emoţie (printre care şi the money shot din final, excepţională sub raport dramatic), dispare mai mult decât ar trebui (sub lupte etc.) sau se confundă cu cel care-l implică pe copil (da, sunt o familie, dar nu-i acelaşi lucru). Ar mai fi, după părerea mea, latura întunecată (deja prezentă) a (anti)eroului – ţepele şi alte cruzimi trecute – latură pe care nu înţelegem cum s-o percepem în noul context, fără să confundăm registrele. Şi poate ar fi fost cazul să se dea mai mare atenţie elipselor de timp, să se mai rupă ritmul alert, dar de multe ori prea egal, cu pasaje mai lungi. Fiindcă nu dă neapărat suspans.

Trailerul sucks. Îi face un mare deserviciu filmului. Dar, da, acţiunea (the merry slaughter, pfiii, cum trece Dra pân duşmani, şi-apoi cum trânteşte stolul de lilieci de parcă a dat cu meteoritu’ care a făcut să dispară dinozaurii), ingredientele de dark fantasy (peisaje LOTR-iene, nori sumbri străluminaţi fantomatic etc.), gotic istoric şi touch-ul oriental – sunt foarte profi puse în imagine. Colţi crescând concomitent cu prelingerea unei lacrimi pe obraz? Un oximorom vizual perfect în retorica genului. (Printre altele, ca o inovaţie inteligentă: creatura din peşteră vede în întuneric victimele cam cum le vede Predator pe ale lui. Cool, nu?)

Un fantasy viril, faustian-eroic-zbuciumat, angajant pe câteva paliere, cu Luke Evans în formă maximă. Un blockbuster destul de distinct în categoria lui – iar faptul că scenaristul/ regizorul Gary Short e la primul lung-metraj e impresionant. Avem povestea din spatele poveştii, acum aşteptăm povestea pe care o ştim, rescrisă pentru zilele noastre, cu un Charles Dance (Master Vampire) într-un rol foarte promiţător.

Notă: 7.5