Edmond (2018) – Tendresse oblige

Îl știți după nas, așa cum îl știți pe Voldemort după lipsa nasului, cum îl știți pe Einstein după coafură și pe Dalí după mustață. E mai faimos decât nasul Cleopatrei (care, după cum bine vă amintiți, dacă ar fi fost mai mic, lumea ar fi arătat altfel, cum cugeta Pascal odinioară) și ceva mai puțin cunoscut decât cel al lui Pinocchio și al lui Buratino. E nasul lui Cyrano de Bergerac – așa cum și l-a închipuit autorul piesei cu același nume și pe care l-am văzut aplicat pe fața lui Depardieu și pe cea a lui Steve Martin. Care autor, Edmond Rostand, dă numele acestui film. Deși, ca să fie și mai jucăuș decât a fost cu această – practic – piesă de teatru filmată, scenaristul/regizorul Alexis Michalik ar fi putut să-l numească Cyrano – Making-Of. Că despre asta e vorba: nu-i viața lui Rostand, ci despre cum a scris el capodopera. Mă rog, și despre cum a pus-o prima dată în scenă. Ceea ce face cam două filme, cu două conflicte distincte. Desigur, se poate specula că o piesă de teatru e o piesă de teatru adevărată doar pe scenă, dar asta nu face decât să nască și mai multe întrebări. În plus, scenariul încearcă s-o dreagă cu voice over-ul naratorului, care e unul dintre actori. Dar acela nu e personajul principal, cu atât mai puțin protagonistul. Donc… 

Suntem în 1897, într-o poveste mai degrabă veselă, deși fix în perioada aia Afacerea Dreyfus (pe care o menționează și naratorul) rupe-n doo societatea franceză și, câteva luni mai devreme, vreo sută de femei au ars de vii la Bazar de la Charité (unde veniseră să vândă lucrușoare și cu banii strânși să ajute oameni sărmani). Rostand, tinerel, foarte married with children și trăitor „în cel mai scump oraș din lume”, are buzunarele goale și mintea la fel. După ceva succes în anii precedenți, n-a mai pus nimic pe hârtie. Și iată că apare Sarah Bernhardt Chiar Ea cu propunerea să scrie o piesă pentru musiu Coquelin, mare actor mare, dar neînțeles și neiubit (deh, invidia). În lipsă de listă fb de prieteni deștepți care se pricep la toate, inclusiv la dramaturgie, Rostand se inspiră de unde poate – un proces pe alocuri bănăluț, pe alocuri simpatic. Dar marea revelație apare sub forma lui Jeanne – nu, nu aia în armură, ci o costumieră care lucrează la concurență (la dramaturgul Feydeau, jucat chiar de Michalik). Prietenul lui e îndrăgostit de tipessă și îl roagă să vorbească/scrie scrisori în locul lui – exact ca prietenul lui Cyrano (care iată-l că se conturează). (Dacă nu există app de aburit romantic gagici, ar trebui făcut și numit Cyrano.) Cum va evolua triunghiul Rostand-Jeanne-prieten nu e greu de ghicit, dar avem o problemă – cum ziceam, Rostand e căsătorit și, ca să facem o glumiță, are bon nez (care înseamnă că e prudent). Deci, așteptați-vă la sfâșieri lăuntrice și lăcrimări temperate. Spre deosebire de personajul său, Rostand nu e chiar atât de romantic. 

Mecanismul creației e prezentat la modul relativ clasic: am o muză față de care trebuie să țin distanță „în viața reală”, că dorința odată potolită nu mai produce deșteptăciune. Doar că reflecția nu trece – nici în acest caz, nici în altele – de primul nivel. Fiindcă n-ar mai fi timp pentru gaguri și dialoguri sprințare. 

Așadar, tonul e păstrat lejer, jovial. Dacă e ceva care tinde spre notele de sus, acela e un anume entuziasm. Dar niciodată nu se exagerează, iar acțiunea, dialogul rareori ating zona burlescului. Ingredientele sunt cele din comedia (franceză) clasică. În fond, filmul e clar un omagiu adus acesteia. Și nu unul neglijabil. 

Ca în cazul multor comedii cu subploturi, și aici personajele secundare sunt mai savuroase decât cele principale. Cum e actorul grăsuț care ar fi vrut să fie… brutar (dar nu l-a lăsat actoru’ de taxu, hahaha) și cum e partenera lui. Un cuplu care ar fi meritat mai multă peliculă. 

Un film cu o droaie de defecte, dar un film cu ceva suflet, cu spirit destul de fin și frumos vizual (decoruri, costume etc.). De la care pleci zâmbind și binedispus. Și, iată, fir-ar, că se poate face comedie și fără vulgarități și gaguri oligofrene (ca să nu dăm exemple recente tocmai de la francezi). 

P.S. A, v-am zis că apare Cehov? Într-un bordel parizian? Dap. 

Notă: 8