Festivalul B-IFF, ziua I: Taxi (2015)

Un film pe care noi l-am văzut în sală, dar pe care principalul public-țintă – iranienii – o să-l urmărească, dacă are baftă, acasă, pe DVD player. Eventual, cu storurile trase. 

Dezarmant de simplu din punct de vedere tehnic (două camere fixate pe bordul unui „taxi”, plus, când e cazul, o „săpunieră” sau un telefon mobil), noul film al regizorului dizident Jafar Panahi reia lupta cu cenzura începută cu cinci ani mai devreme, când a fost ținut sub arest la domiciliu și i s-a interzis să mai facă film – de data asta, pe un ton amuzat. 

Panahi se joacă pe el însuși. Deși (voit) nu e clar dacă s-a apucat de taximetrie sau ghidușește un nou film experimental, sau și una și alta. Unul dintre clienți, un vânzător de DVD-uri, îl recunoaște și își dă cu presupusul că, mai devreme, doi pasageri (un el și o ea discutând în contradictoriu despre pedeapsa capitală) erau actori. Panahi nu zice nici da, nici ba. Al naibii. Imediat, guralivul traficant se oferă să-i facă rost nu numai de cele mai noi bunătăți de pe piața filmului (că Panahi e client vechi), dar și de „material brut” – adică, povești. E momentul în care, pentru prima oară, e activată o a doua cameră, dintr-un unghi „subiectiv”, al vânzătorului, surprinzând următoarea scenă: o femeie bocindă toată își urcă pe bancheta din spate soțul accidentat. Rolul de observator e translat spre a treia cameră, cea a unui telefon mobil, când soțul ține morțiș să-și înregistreze video testamentul (în favoarea bocitoarei, că are probleme cu frații). Din acest punct de vedere, lucrurile continuă să se complice când apare nepoata regizorului, cu camera ei digitală, vrând să facă un film cu… el și, la un moment dat, surprinzând o scenă în exterior pe care ar putea s-o folosească pentru un alt proiect de la școală. 

Distincțiile dintre realitate și ficțiune, dintre ce este premeditat/ regizat și ce este fortuit/ spontan sunt interogate și deconstruite uneori subtil, alteori, naiv, dar întotdeauna ca în joacă. Chiar și când discuțiile alunecă de la adevăr în cinema la canoanele expresiei, în special cele politice, tonul este unul glumeț. Aflăm de la ultrasimpatica nepoată (i-am spune numele, dar, din motive lesne de înțeles, la cast nu apare decât Panahi), aflăm că un film „distribuibil” nu trebuie să conțină, printre altele „realism sordid” și… bărbați cu cravată (poate doar personajele negative pot deține un astfel de accesoriu vestimetar). Lol. 

Poate cea mai mișto chestie din film e un exemplu de distancing effect, când o femeie (avocată militantă) ne dă și nouă un trandafir din imensul ei buchet. În context, gestul e departe de a fi un artificiu gratuit. Trandafirul va rămâne în cadru până la deznodământ: e ultima imagine. 

Câteva reproșuri: la nivel narativ, caracterul modular și interschimbabil al scenelor, lipsa unei evoluții dramatice, alura mai degrabă de scurt-metraj. Știu, așa s-a vrut/ asta s-a putut, dar cred că marea provocare rămâne să fii original, revoluționar, subversiv înăuntrul unor canoane. Așa cum, doar să arăți cu degetul cenzura nu e suficient. Din fericire, Taxi reușește să se ridice peste nivelul ăsta. 

În timp ce ai noștri se plâng că nu pot face filme din cauză de CNC care persecută prin neacordarea de finanțări, iată cum, în alte părți, oamenii fac filme (premiate cu Ursul de Aur, ca în cazul de față) din nimic, ba chiar și riscându-și pielea. 

Notă: 8