Festivalul B-IFF, ziua IV

Cold in July (2014)

Următoarea alegere din competiție este pentru mine o enigmă (la fel ca și nota favorabilă pe diferitele site-uri de specialitate). Cold in July se dorește cel puțin un film șocant și doar atât îi reușește. În sensul prost – fiindcă nu slujește nicio idee. Adevăratul conflict – cel cu a bigger force – nu e rezolvat nici pozitiv, nici negativ. Da, are două răsturnări de situație, dar doar de dragul – repet – de a șoca spectatorul. 

Suntem în Texasul lui 1989. Asta înseamnă: 1. Există violență și intoleranță. 2. Nu există celulare, ca să nu ne complicăm aiurea. Richard Dane lucrează ca framer (adică, pe românește, la „rame-oglinzi”). Într-o noapte, un vagabond mătură melancolic cu fascicolul lanternei prin sufrageria lui, așteptând să fie împușcat de proprietar. Ceea ce se și întâmplă, deși, ca să vezi, e accident (i-a alunecat degetul pe trăgaci). Proaspăt ieșit de la mititica, tatăl vagabondului vrea ochi pentru ochi (sugerat fin prin scoaterea ochiului unui ursuleț aparținând băiețelului lui Dane). Bătrânelul (Sam Shepard) dă dovadă de niște skills de comando: pândă, efracție abilă, sărit pe geam de la etaj (doar sugerat, nu vă speriați). Rambo e mic copil… Ca, imediat după asta, să vină „twist-ul” și să înceapă alt film. Și apoi un altul. 

Pe parcurs, se uită și de unde s-a pornit (de la prima efracție) și cu ce luptăm, de fapt. Adică acel something bigger than us. Și nu, nu e nici ceva cu deznodământ tragic. 

Singura pată de culoare e un Don Johnson excentric, pe post de avocat și… porcar. Singura chestie inteligentă: o ritmemă c-o brichetă (deși nu foarte originală). 

Un script pe care un scenarist de seriale polițiste versat îl scrie într-o după-amiază, la o bere. (Cu atât mai rău că e ecranizare!) Neverosimil, forțat, cu găuri: merge văzut într-un maraton de 10-15 episoade, când nu stai să analizezi. În rest, regia nu mă dă pe spate, iar actorul din rolul principal (Michael C. Hall, Dexter) nu-mi spune nimic. 

Notă: 4 

Loin des hommes (Franța, 2014) 

Pe când titlul ar putea sugera mizantropie, filmul, dimpotrivă, e numai iubire de seamăn/ semeni. Mai vastă de-atât numai în mitologii găsești. E greu să scrii un scenariu – cu convingere – despre așa ceva când nu ești Camus (a cărei povestire, L’hôte, stă la baza scenariului de aici). Dar iată că se poate. Filozofia aridă, evitată cu înțelepciune în script, e convertită în imagini vizuale și auditive appealing – vastitatea (amintind de western-uri) a peisajului neospitalier punctează (chiar și ca deschideri ale actelor, prin panoramări cu caracter simbolic), o poveste care tocmai despre ospitalitate și solidaritate umană este vorba. Aici, termenul francez hôte funcționează în ambele lui sensuri: de oaspete și de gazdă. Personajul lui Daru, învățătorul care are „misiunea” de a-l preda poliției pe Mohamed, stă sub semnul unei dileme: „pentru arabi, eram francezi, acum, pentru francezi, suntem arabi”. Atunci când apartenența îți este condiționată astfel, conjunctural politic/ istoric, singura valoare sigură rămâne – oricât de ridicol și banal sună – viața. 

Fost combatant în Al doilea război mondial, Daru a ales să se retragă într-o clădire în mijlocul pustiului, clădire în care a încropit o sală de clasă, unde-i învață carte pe copiii localnicilor. Suntem în 1954, momentul izbucnirii războiului de independență în Algeria. Un militar i-l aduce lui Daru pe Mohamed, care nici măcar nu e rebel, dar și-a omorât un văr. (Motivul îl vom afla mult mai târziu, ca multe alte amănunte esențiale, livrate cu un excelent simț al dozajului dramatic.) 

Daru nu numai că refuză să-l ducă pe prizonier la jandarmeria din Tinguit (la două zile de mers), dar îi mai dă și un șut în fund să se care unde-o vedea cu ochii. Mohamed însă nu se lasă alungat cu una, cu două. Astfel începe un road movie cu peripeții, cu furtuni de nisip și ploi de nu vezi la doi pași, iar cei doi sunt hăituiți de toată lumea, se mai ciondănesc și ei, schimbă impresii, se înduioșează unul de/ pe altul. Aproape o prietenie și mai mult decât o prietenie. Frumos, oricum. 

Viggo Mortensen (Daru) e cel mai nimerit în rolul ăsta: nu numai că o dă pe franceză și arabă de zici că-i de-acolo, dar, cu figura lui de ascet/ dur și vorba măsurată, e în acord cu tensiunea minimalistă într-un decor de început sau sfârșit de lume. Dar e și altceva, ceva ce-l diferențiază de obișnuiții justițiari: căldura umană, gata să răbufnească în gesturi simple. Întâlnirea cu o prostituată (el fiind văduv de zece ani) este absolut emoționantă (și, aici, iertăm scenaristului că nu s-a abținut să nu bage inutila replică: „a trecut mult timp”). 

Coloana sonoră semnată Nick Cave și Warren Ellis accentuează o dimensiune melancolică, a pierderii ireparabile. 

Unul dintre puținele filme actuale cu mesaj (chiar și pacifist) care nu mi-a lăsat un gust amar. Pe de altă parte, tot după gustul meu, parcă ar fi fost binevenite ceva mai multe momente de umor, de destindere. 

Notă: 8.5