Fifty Shades of Grey – Să-ți dai palme singur(ă)!

Ca să nu te apuce somnul. Și/ sau, dacă ai tendințe „din ălea”, ca să simți ceva, că filmul nu-i despre „ălea” (BDSM, dominație etc.). Și nici despre sex. Și nici despre romance. 

Cu atâtea aspecte comerciale nebifate pe listă, Fifty ar putea intra la categoria nici autorul nu știe ce-a vrut să spună. Ceva care frizează „arta”. În consecință, ar trebui văzut numai și pentru faptul că pleci de la el cu niște gânduri unice (eventual, creezi niște înjurături noi). Și pentru că Fifty e mai mult decât un film, e un fenomen (deja) amețitor de complex, din care fac parte cele mai aprinse discuții, critici stupide, savante, critici de critici de critici. 

Am purces la vizionare documentat. Pe lângă c-am răsfoit ce-i cu această E.L. James, autoarea „infamului” roman (a se observa ghilimelele), o cucoană care și-a început „cariera” în umbra Amurgului și apoi, tăind cordonul ombilical care-o ținea legată de Meyer, a scos o carte, de ce să nu recunoaștem, îndrăzneață din punct de vedere al marketing-ului de profil. O carte (prima din trilogia Grey) pe care, ca să fiu cu temele la zi, da, am citit-o. Cu permanenta senzație că sunt masochist, având în vedere stilul creat, probabil, cu un soft de scriere și situațiile pe care imaginația le-a ocolit cu necruțător sadism. Surprinzător este faptul că James scrie totuși un picuț mai bine decât mama vampirilor leșinați. Printre elementele care înviorează textul este vocea interioară a eroinei: mi s-a întâmplat chiar să și zâmbesc o dată, poate de două ori. 

Din motive care țin probabil de „hai să nu fie chiar ca cartea”, vocea respectivă a fost scoasă. Rămâne în sarcina actriței Dakota Johnson (fata Melaniei Griffith și a lui Don Johnson, nepoata lui Tippi Hedren) să suplinească prin joc o parte esențială din poveste. Fiindcă scenariul, totuși, e, în rest, „ca cartea”, doar că s-au mai scos niște chestii, „neesențiale”. (Din câte am înțeles, E.L. James a fost un fel de Ceaușescu al producției, dând „indicații prețioase” începând de la alegerea regizoarei, actorilor, uitându-se peste umărul scenaristei și încurcând lumea pe platoul de filmare. Nu i-au ajuns cele 5 milioane de dolari din drepturi de autor, plus nuș ce procent din încasări… Cum sunt unii oameni, băi, nene.) 

Revenind la simpatica Dakota, e singura care mai animă cenușiul. Fiindcă e singura care nu prea ia în serios „teribila” dramă în care a fost băgată. 

Personajul ei, Anastasia Steele, ajunge în locul colegei sale (o bunăciune, în carte, o nu chiar bunăciune, în film) să ia interviu celui-mai-rânit-miliardar-burlac. Care are doar 27 de ani și e (considerat) chipeș (jucat de Jamie Dornan). Văzând-o jună fără de prihană, neînvățată cu-al lumii veșted jind, cum ar zice marele Will, „perfectul” Gray începe să-i facă curte agresiv, s-o stalker-ească, strecurându-i, din când în când, că are el nuș ce secret, că el nu-i genul „romantic” (textul la care orice jună cu un IQ peste temperatura camerei ar trebui să se ridice și să se care). 

Dar iată că se naște. Ce? Nu prea știm. O relație, să-i zicem generic. Ea manifestă atracție-neîncredere, pasivitate-agresivitate, el, o tenacitate îndârjită (e pleonasm? merge) s-o dețină. Care aici înseamnă s-o pună să semneze un contract prin care-i face chestii SM în schimbul a… A ce? 

Aici e durerea. Singurul motiv pentru care fâța ar sta cu el e că-i bogat. C-o dă cu elicopterul, cu aeroplanul, îi cumpără mașină și ediție princeps din Tess d’Urberville. Și-i cântă la pian. Și e gata să se pozeze cu ea în public și s-o aducă la mă-sa acasă, care-l crede(a) gay (so lame, people). Dacă ar trebui undeva să tune și să fulgere reprezentantele feminismului, la acest capitol ar fi cazul. Nu că mitica e, doamne ferește, obiectul abuzului masculin.  

Fin’că nu e. Scenele nu implică nimic cu adevărat hard. Doi, ea o face de bunăvoie, dar nu pentru că nu mai poate de iubire. Și nici pentru că, într-un fel, câteva pălmuțe peste funduleț i-au trezit cine știe ce instinct atavic SM. Deci, filmul nu e despre descoperirea dorințelor ascunse, despre wow, eram maso și nu știam, ce bine c-ai apărut, stăpâne. 

Să fie clar. Aia care stă deasupra e ea. Întotdeauna. Anastasia deține controlul. Îl tease-uiește, face mofturele, îi dă cu flit când vrea ea. Grey e „decât” un cățel care i se încurcă printre picioare. Încearcă vreunul dintre ei să se schimbe? Chiar și dacă, o face insesizabil. Încearcă povestea să ne creeze imaginea unui blestem/ a unei traume de care Grey nu poate scăpa? Mult prea vag.  

Jamie Dornan este cea mai proastă alegere. Apropo de acting, la Hollywood e o vorbă: if is about what the scene is about, you are in deep shit. That shit happens here. Regizoarea Sam Taylor-Johnson putea să-l pună pe Aaron, soțul ei în rolul lui Grey. Ar fi întors din drum câteva milioane de fane dezamăgite. (Dar, probabil tot decizia lui E.L. James a fost…) 

Notă: 3