Filme și seriale de văzut în carantină I

Fiindcă, din păcate, cinematografele nu se vor deschide prea curând, trebuie să ne mulțumim cu ce putem vedea online sau pe suport electronic. În bună tradiție a recomandărilor TNR, criteriile de selecție a filmelor rămân aceleași (gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică etc.). 

Gretel & Hansel (2020) 

Numai și faptul că regizorul acestui nou horror, Oz Perkins, e fiul lui Anthony Perkins (yep, Norman Bates din Psycho) ar trebui să-ți zgândăre curiozitatea. Când i-am văzut primul film regizat, The Blackcoat’s Daughter (2015), eu habar n-aveam de asta, dar mi-a plăcut, așa că am dat o căutare și am mai aflat și că e nepot de mare istoric de artă, de unde se explică niște chestii. 

Ca să încep cu esențialul: din ce-am văzut în ultimii ani în materie de horror, ăsta e cu siguranță unul dintre cele mai bune de la The VVitch încoace. Pe alocuri (din păcate, nu chiar acolo unde contează, mai precis la structura scenariului), aș putea spune că e chiar mai bun decât The VVitch: are o idee mai bine susținută, o filozofie implicită, dialog cu conflict/tensiune și particularități care îl detașează net de alte producții de gen (fără să-l facă imposibil de mistuit), vizual este mai inovativ (atmosfera de dark fairy tale „clasică” e tulburată de geometrii minimaliste simetrii și anamorfoze – uneori abia ghicite – îndrăznețe). 

Ideea principală, întrețesută de narațiuni mitologice și o simbolistică (toate acele triunghiuri, cruci, pentagrame) mai mult sau mai puțin ambiguizată, opacă (și cu atât mai înfricoșătoare), este: atenție la daruri (inclusiv la cele mai puțin obișnuite – harurile). Fiindcă orice dar face parte dintr-un circuit economic: primești și (trebuie să) dai ceva în schimb. (Un exemplu banal: ăia doi din Paradis au „primit” darul cunoașterii și au plătit cu bătrânețe, dureri de șale și altele.) În cazul poveștii de față: când ajungi la vrăjitoare și te pune în fața bunătăților, păzea!

Firește, scenariul se bazează în mare pe povestea pe care o știm cu toții, care însă e amplasată într-o epocă victoriană identificabilă doar după costume. (Se vorbește în treacăt despre o „pestilence” care face ravagii – trimitere probabilă la originea poveștii, în secolul al XIV-lea, când marea ciumă de la 1348 a fost urmată de mare foamete, când oamenii își alungau copiii de acasă sau, mai rău, îi păpau.) Inversarea numelor în titlu nu e ceva gratuit, e susținută atât de backstory, cât și de faptul că fata e personajul principal și naratorul. 

O împletire de oniric în care te afunzi lent, ritualuri păgâne (legate de cultele feminine), creștinism (ideea de transsubstanțiere, abia ghicită, într-un cadru ambiguu și terifiant), feminism etc. Oz e el însuși un magician și are grijă să lase în urma lui fărâmituri, care uneori mai dispar și tre să rătăcești un pic ca să reiei calea. Asta nu înseamnă că G&H nu poate fi văzut ca un simplu horror – chiar dacă nu respectă formule clasice, are suficientă tensiune să te țină cu mâinile încleștate de brațele fotoliului. 

Underground (1995) 

Dacă tot stăm izolați, să ne distrăm. Înțeleg că lumea a început să epuizeze stocurile de Ciuma lui Camus și de Dragoste în vremea holerei a lui Márquez. De acord (Dragostea…, cel puțin, are cel mai genial final de roman de dragoste evăr.) Dar zic că merge și un Decameronul lui Boccaccio sau Povestirile din Canterbury ale lui Chaucer, mai pe veselie, cum s-ar spune. Iar, în cazul filmelor care să se înscrie cumva în trend, Underground ar fi, din câte știu, cel mai vesel și mai tonic (l-aș pune la categoria seriale, că are mai multe părți). 

Pe scurt, povestea e așa: în timpul rezistenței antifasciste din Iugoslavia, un grup de ilegaliști se ascunde într-un subsol și… acolo rămâne muuult timp, chiar și după ce nu mai e picior de fascist afară. Doar că ei nu știu asta, fiindcă omul lor de legătură cu lumea de afară are grijă să-i țină în ignoranță. Asta nu înseamnă că cei de jos n-o duc într-o veselie, pe muzică de Bregovic. 

Un film de râs în hohote, cu tușe burlești, cu poveste de iubire „zbuciumată”, cu prietenii și trădări, cu personaje-mai-mari-decât-viața, care, ca s-o spunem banal, trăiesc intens. Mai intens de atât nici că se poate. Ceea ce vă doresc și vouă. Sănătate!