Filme și seriale de văzut în carantină III

Knives Out (2019) 

Scenaristul lui regizorul Rian Johnson s-a căpătat cu o nominalizare la Oscar pentru scenariul la Knives Out – mare lucru, mai ales având în vedere categoria din care face parte, detectivistică în cel mai asumat, mai declarat clasic mod: dacă ai văzut ecranizări după Agatha Christie sau alte cărți cu detectivi de același gen, o să ai o senzație de ușor déjà-vu (la un moment dat, cineva se uită la anticul serial Murder, She Wrote, care e din același filon). O și mai mare îndrăzneală mi se pare să reiei o temă arhicunoscută: bogătan mort în mod suspect și familion lacom și câinos la suflet. Dar vorba aia, clasicul nu muoare, și dacă știi să brodezi frumos pe o schemă veche și solidă, ai șanse să fii băgat în seamă – performanța e la un pas distanță, doar că tocmai acel pas e al naibii de greu. Iar Johnson l-a făcut. 

Tropul fetei-bune-la-suflet-care-chiar-a-ținut-la-babacul-nesuferit este reprezentat de imigranta Marta (Ana de Armas, care împreună cu Gosling, ne-a furnizat cea mai frumoasă scenă de dragoste dintr-un SF din ultimii ani, în Blade Runner 2049). Marta e aur pentru polițiști/detectivi: dacă minte, vomită. Dacă mai pui și că a fost cea mai apropiată de moșuletele bogat și că a fost (probabil) și ultima care l-a văzut în viață, ai pus niște întrebări de clasa a doua și, pe baza răspunsurilor, ai închis cazul. L-ai închis, oare? Mnu e cazul la cazul ăsta. Și ca să vezi ce pervers e Rian Johnson, bagă și flashback-uri cu ce-au făcut membrii familiei (care se întind pe multe generații și stau toți în aceeași casă imensă), ca să fii cu un pas înaintea la polițiști și detectiv și mai aproape de făptaș, dar să fii cu atât mai frustrat că nu ghicești cine, ce, cum. E bun, ce să mai. 

Dacă n-ai apucat să te uiți pe distribuție, surpriză: detectivul Benoît Blanc e nimeni altul decât Daniel Craig (al cărui next Bond îl așteptăm să iasă din pandemie), care, surpriză, nu dă cu pumnu’, nu face parkour pe acoperișuri și nu udă gagici fatale. E un fel de Hercule Poirot mai masculin și c-o doză de mister care tot o să ude gagicile, fatale sau nu. Dar, vai, ce mai avem noi la distribuție? Pfff… Chris Evans (aka Captain America), aici un cocky bastard antipatic rău, Don Johnson (pe care o să-l vedeți și în A Series, dacă v-ați apucat de el), Christopher Plummer (care e mare și vechi ca însăși cinematografia) etc. etc. Cu așa ceva nu prea poți să dai greș. Dar, încă o dată, regizorul/scenaristul dă dovadă de măiestrie și, în loc să pluseze pe vedete, lasă, în bună tradiție de filme detectivistice, accentul pe poveste/mister. Iarăși, situația (familie lacomă adulmecând moștenire babană) oferea inepuizabile prilejuri de caricatură, de comic – dar comicul aproape că nu există (iată unul dintre cazurile, fericite, în care lipsa comicului e salutară). Și, da, dincolo de intriga polițistă, transpare și ceva mai profund, o morală, să-i spunem. 

Filmul e ceva mai puțin static decât ți-ai închipui (la cum începe, cu interogarea membrilor familiei, care fiecare-are-ceva-de-ascuns, ai zice că așa o să fie cap–coadă). Are, pe lângă bine-venitele twisturi, chiar și un pic de acțiune. Dar să nu stricăm surpriza. Dacă ești fan mister polițist, ăsta e un musai cu m mare. La fel e și serialul de mai jos… 

The Killing (2011–2014) 

…Dacă nu l-ai văzut încă. Pe mine, unul, serialele polițiste (cu excepția miniseriilor True Detective și Sherlock) mă plictisesc – nu reușesc să mă țină mai mult de două episoade. Ei bine, The Killing a fost o uriașă surpriză. L-am, cum s-ar spune, devorat. Puțin spus devorat – binging am făcut cu el. Nu după multă vreme, l-am reluat (primele două sezoane, cel puțin).

Ca să nu existe dubii: e vorba despre remake-ul american după serialul danez, nu de acesta din urmă (slăbuț). În rolul principal (Sarah Linden), Mireille Einos e incredibil de umană, cu stările ei contradictorii, cu îndârjirea și vulnerabilitatea ei, în timp ce Joel Kinnaman (partenerul) e perechea masculină în oglindă, realizează ceva complementar convingător. 

Cazurile, rezumate, ar suna banal, așa că nu are rost. Marea forță a serialului e că face din niște cazuri (aparent) banale (nu, nu e cu crime în serie, hannibali etc.) ceva monumental. (Ca fapt divers, fanii Twin Peaks vor descoperi o mulțime de similitudini dintre primul caz din The Killing și cazul Laurei Palmer.) 

Avertisment: dacă te prinde, nu-l lași din ochi. E așa de diabolic făcut, că de la un moment dat, la finalul fiecărui episod ai impresia că au descoperit criminalul și treci imediat la următorul. Totul, atât de firesc (nimic nu-ți dă senzația de forțat, artificial, gen hai să băgăm cliffhanger c-așa am învățat la cursuri etc.). Totul, într-o atmosferă sumbră (fără a fi manieristă) în care te adâncești fără să-ți dai seama. 

Sunt 4 sezoane, 44 de episoade. Îți ajung pe-o săptămână de carantină.