Finding Dory (2016) – Țineți minte trei cuvinte: bun, ca înainte!

Poate nu la fel de bun ca Finding Nemo (2003), al cărui sequel/ spin-off este, dar totuși al naibii de bun. Cu atât mai mult cu cât trebuie să ai în vedere exigențele pe care makerii și le-au stabilit singuri: o aventură mai mult sau mai puțin în aceiași parametri. Cum să dai senzația de familiar și, în același timp, de ceva foarte proaspăt, a fost o provocare pe care au rezolvat-o magnific. 

Pe scurt… Pentru cine nu a văzut capodopera din 2003, iată cum stau lucrurile. Atunci, un peștișor-clovn, Nemo, se pierde de tatăl său, ajungând la „capătul lumii”, în acvariul unui dentist, alături de alte creaturi marine la fel de nefericite ca el, mai ales că „la orizont” se prefigurează primejdie, sub chipul temutei nepoțici a medicului: ajungi pe mâna ei, ești dead as a mackerel (mort ca o scrumbie), vorba cuiva din The Key Glass (1942). Azi, e rândul lui Dory să se piardă, Dory fiind o peștișoară nostimă și uitucă, prietenă cu cei doi. 

În primul rând, în comparație, o mișcare inteligentă a noului scenariu este că (spoiler alert inofensiv) aici nu există un personaj anume, atât de persistent, care să ia când și când chip de antagonist. Antagonistul e compus din toate obstacolele pe care eroii noștri le întâmpină pe parcursul aventurii lor. Nu avem oameni răi, nici alte creaturi cu pata pusă pe micuții frumos colorați. Și, cu toate astea, suspansul e unul dintre cele mai notabile din ultima vreme. 

Acțiunea e plasată după un an de la găsirea lui Nemo. Dory cea cu pierderi de memorie pe scurtă durată are o străfulgerare: un cuvințel declanșează, asemeni madeleinei proustiene, o serie de amintiri din copilărie, pe când era alături de părinți. În consecință, zăpăcita pornește în căutarea familiei. Vor, nu vor, Nemo și taică-su, Marlin, o ajută, apoi, inevitabil, o pierd și așa căutarea prietenei lor amnezice dă titlul filmului. 

Dacă în prima treime, eram un pic îngrijorat recunoscând provocări mult prea apropiate calitativ de Finding Nemo, după, imaginația și ingeniozitatea creatorilor își arată adevăratul potențial. Conștienți că aventura în apele oceanului nu mai poate oferi prea mult, e creat un loc, Marine Life Institute, unde conceptul fish-out-of-water e ilustrat literal: cu ajutorul caracatițoiului paranoic-blazat și cu capacități de camuflaj impresionante Hank, Dory se deplasează printre tot felul de pericole delicioase narativ și vizual, dizabilitatea ei (memoria deficitară) activându-se exact când (nu) trebuie. 

O altă idee, excelentă, e faptul că se află printre alte creaturi marine cu probleme similare: o balenuță chioară, un delfin cu „defect” la sistemul de ecolocație. Fiecare va lupta să-și învingă handicapul – un mesaj indirect frumos frumos. 

Tentația suspansului este temperată de dorința de a transmite cât mai multă emoție. E râsu’-plânsu’ de pe lume: Dory își amintește de scoicile preferate ale mamei, aranjate superb în scenariu ca ritmeme în sens ascendent, flashback-urile, multicele, departe de a rupe firul, îl susțin, generând o notă particulară de nostalgie, aproape inexistentă în producțiile de gen noi. Iar faza când Dory e în beznă aproape completă, confuză și luptându-se cu ea însăși să nu cedeze disperării, e o bijuterie. 

Dialogul e, ca și în 2003, sprințar, pe măsura mișcării cozilor și a înotătoarelor. La un moment dat, avem și o autoironie binevenită: să ne ajutăm de lucrurile „cute”, oamenilor le plac lucrurile „cute”. Prin asta, eroii noștri ies din ecran și ne fac cu mâna – e un fel de distancing effect de un alt nivel. Fain. Să mai menționez că Sigourney Weaver are aici un cameo? Vă las să descoperiți despre ce e vorba. 

Așa se face un film de aventuri. Așa se face un film pentru familie. Așa se face un film inspirațional. 

Ultimul cuvânt din Finding Dory este unforgettable. (După care, makerii își permit îndrăzneala să bage celebra melodie cu același titlu pentru generic, ceea ce este de un gust discutabil, dar…) Dory cea uitică, n-o să te uităm. 

Notă: 9.5