Florence Foster Jenkins (2016) – Ghid de conversație cu șefii și mătușile bogate

(Ca să rămân în ton cu limbajul rafinat din film, am evitat folosirea, în titlu, a mult mai adecvatului termen „pupincurism”. Vă rog să apreciați.) 

Nu numai instructive, dar și delicii dintre cele mai alese, dintre cele mai consistente, dialogurile de aici sunt absolut senzaționale: dublul sens (în flatare), aluziile, autocenzura, eufemismul, ironia ascunsă sub laudă și multe altele sunt minunat exemplificate, generând un umor pe care numai Woody Allen și, înt-o altă direcție, frații Coen, mai reușesc să-l mai abordeze cu atâta știință. Deci, ca să n-o mai eufemizăm atâta, e vorba de o comedie pentru gusturi ceva mai subțiri, deși comicul de situație nu lipsește nici el. Să vedem despre ce e vorba în acest film, bazat pe fapte și personaje reale. 

Suntem în plin Al doilea război, dar în America, în unele cercuri, lumea ascultă Saint-Saëns și Delibes. În aceste cercuri, Florence (Meryl Streep) este o susținătoare înfocată a muzicii și, la vârsta ei, încă visează să urce pe marile scene, deși cântă atât de prost încât și-ar da seama și cel mai afon că e o cauză pierdută. (Ca să vă convingeți, găsiți înregistrări cu adevărata Florence Foste Jenkins pe youtube.) Firește, ea nu-și dă seama (o explicație ar fi boala), iar toți cei apropiați au grijă (uneori cu eforturi supraomenești) să-i mențină iluzia că este o desăvârșită. Soțul ei, St. Clair (Hugh Grant), este un adevărat mastermind: invită la „spectacole” numai oameni pe care se poate baza, mituiește jurnaliști să scrie elogios despre tomnatica divă etc. Se asigură, în același timp, de complicitatea pianistului Cosmé McMoon (Simon Helberg), proaspăt angajat s-o acompanieze pe madamă în vederea unui viitor concert. Strâmtorat financiar, McMoon învață repede de la ceilalți cum să se comporte și să vorbească cu Florence (oricum, e un talent înăscut). Mai cu surprize neplăcute (un ziarist care nu vrea mită), mai cu emoții, marea conspirație pare să meargă. Noi, bineînțeles, niște răi, așteptăm acel moment în care cineva va striga că împăratul e gol: există, aici, un suspans demn de filmele de acțiune. Deși, de la un moment dat încolo, începe să ne pese de nebună (sau poate nu-i chiar așa nebună), iar așteptarea momentului respectiv e de altă natură. 

Treptat, înțelegem că soțul, deși are o amantă, își iubește soția: avem nivelul „realității” derizorii, avem nivelul minciunii și, apoi, un al treilea nivel, al sincerității, toate în același dialog. St. Clair îi spune „da, ești o voce unică” (adevărat, dar într-un alt sens decât cel perceput de Florence), însă i-o spune cu (autentică) dragoste în priviri. Supermișto. 

Toate personajele sunt personaje istorice, unele mai obscure (McMoon), altele celebre. Melomanii vor avea surpriza să vadă un Toscanini (foarte asemănător cu cel din realitate) care vine la milogeală la madam Florence și s-o asculte pe Aida Garifallina în rolul lui Lily Pons. Dar, dincolo de asta, interpretarea este superlativă: Meryl Streep creează o Florence multidimensională, un personaj don quijotesc (în timp ce ceilalți sunt, evident, tot atâtea avataruri ale lui Sancho Panza), ridicol, grotesc, dar și uman. Britanicului Grant îi iese excelent rolul de dandy cu vorbele la el și duplicitar, dar în același timp, afectuos cu cea lângă care stă de 25 de ani. Nu în ultimul rând, Helberg (Wollowitz din Big Bang Theory) exprimă chiar și numai prin mimică o gamă foarte variată de trăiri contradictorii. 

Un film care, atunci când nu râzi sau nu te trece o lacrimă, îți imprimă un zâmbet permanent. Un scenariu inteligent (care pregătește și rezolvă climaxul cu înțelepciune), cu situații inspirate, de citit pe mai multe layere. 

Notă: 9