Get Him to the Greek – fă-te frate cu dracu’ până trece festivalu’

Povestea din trailer nu mă gâdila deloc în interes, dar am zis hai, fie, să-l bifăm, să nu discriminăm. Rezultatul a fost că am râs ca-n vremurile când sufeream de umor.

Fiorosul P. Diddy (bad boy for life, remember?) este mare producer de muzică, dar afacerile lui au început să sune rău, mai ales că are în echipă nişte lingăi cam afoni. În afară de Jonah Hill, un umflat simpatic, genul de băiat de zahăr, te pişi pe el şi gata ceaiul. Hill vine cu ideea prea genială ca să fie percepută ca atare pe loc: să-l importe oleacă pe the (in)famous Aldous Snow, rocker-ul britanic care once upon a time se pişa pe presă, la figurat şi la propriu.

Rapper-ul Diddy se prinde într-un târziu că rocker-ul căzut în dizgraţie din cauza unui album pe care nu-l înţelege nimeni ar putea înviora cu jetul lui plin de personalitate îmbâcsitul underground hip-hop-esc. Din punctul lui de vedere, negrişorul de Hill (ca să se vezi că la americani chiar e democraţie şi nu contează culoarea pielii) a avut o idee genială. Aşa că-l trimite la Londra să-l aducă mort copt. Din punctul de vedere al eroului nostru supraponderal, se dovedeşte cea mai proastă idee care i-a venit.

Fiindcă, de la apropiere, Snow e un coşmar care întrece închipuirea unui Stephen King. Iar scurta lecţie a lui PD cum să regulezi pe cineva la minte fără să simtă (the supreme power) nu-i foloseşte mai mult decât îi foloseşte unui soldat un mop într-un atac aerian. Şi vorba aia: cât de pervers să fii să regulezi the dirtiest mind ever?!

Rock star-ul proaspăt intrat în declinul vieţii e un natural born manipulator, n-are nevoie de studii de specialitate. Grăsuţul nostru nu numai că nu apucă să scoată instrumentul, nu reuşeşte nici măcar să proceseze informaţia de la o catastrofă la alta. Snow foloseşte şantajul chiar mai natural decât cântă şi dacă vrea să treacă cu prafurile vesele prin aeroport îl pune pe Jonah să şi le vâre între părţile moi. Ouch! Şi dacă răsfăţatul pofteşte la iubita lui Jonah, ia ghici? Atât vă zic: sclavii erau trataţi mai omeneşte!

Filmul adună puncte la absolut toate capitolele, nu numai la „situaţii”. Este dinamic, are dialog sprinţar, are umor bun. Dintre cele mai adevărate comedii din ultima vreme, alături de Pineapple Express şi Death at a Funeral (ăla britanic, nu remake-ul american).