Ghost in the Shell (2017) – Mânca-v-aș sufletu’, care o fi ăla

Treaba cu transplantatu’ sufletului japonez al vechiului GitS (capodopera din 1995) în corp americănesc a cam dat chix. Nici nu mă așteptam la altceva – deși, le-a ieșit câteva cadre mai bine decât aș fi zis. Până la urmă, cu așa o sarcină ingrată pe umeri (și cu o armată de producători suflându-i în ceafă), regizorul Rupert Sanders o scoate la capăt onorabil. 

Povestea, „îmbunătățită” , sună astfel. Major (o Scarlett Johansson cu outfit cum altfel decât perfect mulat pe nuri-i) e un fel de polițistă din care doar creierul e „original”, restul fiind ce se pune de obicei în androizi. Suplețea Sa comportă luptă pe două planuri: informatic (unde o pândesc perfizi troieni gata să-i călărească circuitu’) și „fizic” (în care full-contactează nasoi cu binecunoscutele din Avengers picioare-n gură). Îi soldată. Și, ca orice soldată, odată se trezește conștiința-n ea, că cine e ea, că ce-i cu sufletu’ ei pe lume și care-i scopu’. Răspunsul că a fost salvată de la moarte și că „decât” creierul a putut fi salvat și că, în consecință, tre să fie – cumva – recunoscătoare rupând pe genunchi bad-guyși n-o prea satisface. Și, în timp ce e pe urmele unui hacker „periculos” și, fatalmente, revoluționar, vrea și variante, eventual adevărul. 

Hacker-ul este Kuze (un Michael Pitt parcă abia scoborât dintr-o vampirie, sau poate dintr-un Harry Potter alternativ, unde ar fi rudă cu Voldemort). Kuze a făcut praf niște creiere aflate în slujba concernului Hanka, adică ăla de face lumea „mai bună” creându-ți un ficat fără moarte, de poți să bei cât vrei (cum se laudă că are unul dintre personajele foarte secundare). Dar noi cu toții știm de la Ph. K. Dick (Blade Runner, Minority Report) că perfecțiunea are prețul ei – de multe ori, mai nașpa ca împrumutul de la bancă. Deci, nu e niciun spoiler că ceva e fishy cu organizația Hanka. Și că, foarte curând, mulăciunea noastră o să se prindă de aspect. Dacă de aici se naște sau nu o nouă eroină e o întrebare la care veți răspunde singuri, după, dacă, o să vedeți filmul. 

Care merită văzut pentru mai multe chestii (eventual în IMAX sau ceva similar). În primul rând, pentru universul cyberpunk (re)creat. Suntem într-un mediu care induce visare, meditație: o metropolă asiatică unde ultima tehnologie se îmbină cu arhaicul, în care pești-holograme giganți unduiesc pe străzi iar reclame tridimensionale imense își șoptesc mesajele insidios-imperativ (asemănător cu cele din Blade Runner, care apărea în plină epocă a mefienței față de puterea publicității). Este o târzie expresie a postmodernismului și trebuie luată ca atare:  citatele/ omagiile sunt evidente. Este reluat, aproape ad litteram, imaginarul lichid: mediul în care „apare”/ se „dezvoltă” viața, în care învelișurile lasă loc altor învelișuri. Doar că gratuitatea („pozitivă”) a citatelor e subminată de o poveste mult prea straight și de un mesaj denaturat pentru a încăpea în canoanele Hollywoodului, un mesaj banalizat. La nivelul scriptului, poezia originală nu mai transpare. Ceea ce au făcut cu GitS original e ceea ce au făcut comentatorii, „analitici”, neispirați, din fragmentele presocratice, unde poezia și filozofia erau una. Mai rău decât atât, la nivelul motivațiilor personajelor, ceea ce ținea de un fel de mister a devenit confuz, din dorința de a clarifica ceea ce ar fi trebuit să rămână ambiguu. Până la urmă, ajungem tot la vechea idee a jocului de-a Frankenstein și, dacă scoți, sau înlocuiești, termenul de ghost (fantomă/ suflet) din ecuație, nu prea rămâi cu mare lucru. Nu ajută prea mult nici muzica meditativă a lui Clint Mansell, care se pliază pe vechea coloană sonoră (atât de distinctă): din păcate, de câteva ori, ilustrația muzicală pare inoportună, ca în cazul unei lupte într-o băltoacă pe o clădire (preluată din original). 

Kuze este echivalentul lui Master of Puppets din 1995. Reasamblarea originalului distruge aproape orice crâmpei de metafizică. Dialogurile în care e angajat ascultă de legi străine, care încearcă să creeze, în manieră hollywoodiană, ceva „cu sens”, acolo unde sensul se ascundea în adâncuri, pentru a face căutarea lui mai fertilă. 

Rezultatul este o stranie suprapunere între un omagiu postmodernist și o adaptare care anulează o bună parte din efortul de a readuce în conștiința noastră o capodoperă. Cu alte cuvinte, în mare, e mai mult o adaptare în literă, decât în spirit. Sufletul, ghost-ul lipsește. 

Scarlett, ca și Kristen Stewart în Snowhite and the Huntsman (primul lung-metraj al talentatului Rupert Sanders), e suficient de disciplinată ca să n-o dea în ridicol, fapt pentru care ridicăm nota. 

Notă: 6.5 

A review recommended by Arnia Software, the software company delivering the benefits of outsourcing as the top nearshore outsourcing partner in Romania.