Godzilla: King of the Monsters (3d) (2019) – Pre limba fiarelor

„Și-o fiară, cât de rea, cunoaște mila”, cum se zice în Richard al III-lea. Dar mai necruțătoare fiară decât marele public nu-i, deci, dacă vrei să-i faci pe plac, bagă mare, cât mai mare, să pară muntele Fuji de jucărie pe lângă ce-ți scornește mintea: în cazul de față, lighioane pre- și paraistorice, vreo nșpe la număr, cu multă energie (la propriu și la figurat), simple la minte încât dau chiar enigmatic. Că monstrul e, de când ne știm, spectacol și învățătură: monstro, -are, în latină, e a demonstra, a arăta; a povesti; a denunța.  

Deci, din cinci în cinci minute se cutremură scaunul sub tine chiar dacă nu ești la 4D. Ce vrei mai mult de atât? În plus, orice ar zice criticii, povestea are cel puțin o calitate, majoră: e consecventă cap–coadă. Și, dacă te înarmezi înainte să intri în sală cu un solid suspension of disbelief, nici nu ți se va părea atât de ineptă precum ar sugera unii. Până la urmă, sunt strădanii serioase de a șterge niște granițe între bine și rău (atât cât să nu deruteze minți obosite/plictisite și/sau neîntinate), deci, există ceva complexitate, la care se adaugă faptul că numeri vreo trei-patru tabere care luptă încrucișat. Cireașa de pe tort: niște Pământ gol pe interior, acțiune în Antarctica (nici nu se mai poate blockbuster fără o cât de mică vizită acolo), ecouri extraterestre, mitologii cu balauri cu capete care se regenerează, ca-n basmele noastre (in your face, GoT). Tema ecologică nu putea lipsi – deci, instructiv pentru ăi mici. 

Și, deloc paradoxal, dacă, singurel, Godzy era – cum îl numeam, răul de mine – o șopârlă punkistă cu burtă de la bere, acum, înconjurat de bestii cel puțin la fel de ridicole, e chiar un rege, vorba titlului. 

Găselnița de la care pornește filmul e un „biosonar”, cu care comunici cu „dulcile, tandrele fiare”, creat de dr. Emma Russell, care acum, pe motiv de traumă pierdut fiu, e despărțită de soț și locuiește cu Maddie, adolescentă care n-apucă să adolescențească prea mult, dar îi dârză și are o privire mai ucigătoare decât jeturile alea electrice care ies din bestii. (O așteptăm cu nerăbdare pe Millie Bobby Brown în noul sezon Stranger Things.) Ultraevident că în secunda următoare, om răuț (dar nu atât de evil pe cât ne-am fi dorit) întinde mânuța ca să i-l confiște, să fie el manageru’ la dihănii. Ultraevident că Maddie e în primejdie și că îngălatu’ de taxu se urnește s-o salveze. Ultraevident că vor exista niscai sacrificii, dar nu e la fel de evident că există bonusuri – niște surprize. (Ar fi prea mult să le numesc răsturnări de situație, dar sunt OK – te țin cu ochii lipiți de ecran.) Desigur, fiecare dintre chestiile alea (nu neapărat originale, dar nici să-ți fie rușine cu ele) ar fi putut fi dezvoltată mai bine, însă, cum spuneam, la un anumit nivel, iluzia funcționează. Totuși, ar fi mers și un pic de umor. 

Prepuberul din mine și-a oprit respirația de vreo câteva ori în momente de încleștare, că acolo e toată frumusețea, în dezastrul total. Apocalipsă, nu altceva. Dar, după părerea mea, cea mai tare fază (că nu te aștepți): vezi pitoresc peisaj împădurit, așa, ca de cadru-panoramă de început de film, și când te aștepți s-o zărești pe Heidi țopăind veselă și culegând floricele, odată începe muntele să tresară, ca un animal nervos c-a fost trezit dintr-un vis frumos… 

În concluzie: un exces pe care putem să ni-l permitem din când în când, după ce ne-am trimis la culcare simțul critic. Oamenii nu merg să-l vadă pe Godzilla așteptându-se la o capodoperă. E distracție și-atât. Target-ul ideal: 8–12 ani.  

Notă: 7.5