Gulliver’s Travels (2010) – Lilliput nu mai dă vize celor de la 20th Century Fox!!!

Swift ar fi avut un singur comentariu la filmul ăsta: „nişte yahoo…” Cei care au ajuns cu Călătoriile în Ţara Houyhnhmmşilor ştiu că este suficient, că asta e anatema absolută, „yahoo” fiind nişte vietăţi… pe scurt spus, bleah…

Şi care „travels”, de unde plural?! Unde e insula plutitoare, călătoriile în Balnibarbi, Glubbdubdrib, „Japonia”? Unde e ţara armăsarilor? (Sunt naiv, ce ştiu eu despre cultura de masă şi markenting-ul de film, right?)

De când urieşii cei largi în umeri şi la suflet sunt reprezentaţi de o puştoaică cu sindrom bipolar, care se încăpăţânează să-l emasculeze pe voyager, îmbrăcându-l în Barbie? Asta să fie Glumdalclitch, singura fiinţă din Călătorii (Stella din viaţa reală a mizantropului Swift) care a adus o rază de lumină în viaţa dublinezului? Hm… This is a f…cking ugly blunder! Ce înseamnă să faci cunoştinţă cu clasicii în Reader’s Digest!…

Sunt lovit. Rău. N-am niciun strop de simpatie pentru filmul ăsta şi nu-i găsesc nicio raţiune de a fi. Mai rău: nicio scuză. Dacă îl puneau în rolul lui Gulliver pe Martin Lawrence şi amestecau un pic datele problemei, poate că aveam un film cu o sutime mai bun, fiindcă măcar ştiam că e băşcălie cât cuprinde (nu că M L ar fi vreun actor…). Sper că Black (în sine, un monstru sacru – tot respectul) a ajuns la concluzia: „n-ai cu cine”, altfel îl declar bătrân şi senil.

Orice permutare de date ar fi fost un plus: Emily Blunt (irosindu-şi estrogenii aiurea într-o prinţesă lilipută) ar fi putut fi gagica la care râvneşte „Gulliver”. Şi deja aveam altceva!

S-o luăm grosso modo. „Lemuel Gulliver” e flăcăul care împarte corespondenţa într-o redacţie, adică un job căruia îi dai cu skip în CV. Are talente ascunse şi stereotipe: chitara care l-a consacrat pe Jack Black în School of Rock – fumată pân’ la filtru, frate! Şi o iubire neîmplinită: normal, să fie frustrarea cât mai maximă. „Gulliver” face pe grozavul în faţa acesteia, o redactoriţă pe căprăria de călătorii, şi o porneşte, în bermude, spre Bermude. Unde, natural, intră în… whatever, ce-o fi acolo, de dispar toate alea, şi ajunge nu se ştie cum (deci, SF-iştii să zică pas din start) în… Lilliput.

Aici, Lilliput-ul, în afară de faptul că e cam înapoiat ca tehnologie, moravuri şi că e – logic – miniatural, nu e cum îl ştiai. „Adică, pana noastră, ne-ai văzut mai mici, aşa, şi te-ai gândit că ne intimidezi, ne-ai luat de fraeri?!”, spun, cu obidă, mititeii.

Filmul suferă de o foarte gravă problemă de identitate. Nu poţi să porneşti de la o poveste clasică şi să o denaturezi în asemenea hal, fără să-i pui eticheta de, să zicem, parodie. Doar că, paradoxal, ca să faci o parodie, tre să ştii despre ce e vorba. Ceea ce pare să nu fie cazul.

Să băgăm ipoteza că eşti un spectator virgin: habar n-ai cine e Gulliver. Chiar şi în cazul ăsta, povestea filmului n-are nicio valoare. E doar un fantasy de doi lei. Iată de ce îmi permit să-i iau din gură vorba lui Swift: „eh, nişte yahoo…”

Să nu fim foarte răi, totuşi… Bancurile (din câteva dialoguri) sunt acceptabile, dacă faci abstracţie de rest. Dar asta nu salvează 20th Century Fox de ban-ul dat de liliputani!