Hotel Transylvania 2 (2015) – Trei stele jumate

După ce bagabontu’ de Johnny i-a sedus copila (și, culmea, a scăpat cu gâtul intact), Dracula a făcut mici modificări în propria-i viziune despre lume, admițând o posibilă conviețuire cu oamenii. Ca să nu exagereze, pentru început, doar cu familia americănașului roșcovan. Cam mitocană, altfel, ca să nu spunem obtuză, în reținerea ei de a se amesteca cu monștrii tânjind după atenție și, de ce nu, afecțiune și înțelegere. Acceptarea alterității, în cazul contelui, are însă și ea limitele ei. Când i se naște un nepoțel, Denis (care, ghinion, are păr roșcat, ca taxu), vampirul nostru speră din tot sufletul lui nemuritor că progenitura are genele care trebuie: adică vampirice. Zgâmbăul a ajuns la 5 ani, iar caninii încă nu dau semne de „normalitate” (bunică-su îl consideră, cu duioșie de bunic, „colțo-întârziat”, mai pe șleau spus, retardat). În cazul ăsta, trebuie să scoatem vampirul din el. 

Maică-sa, Mavis, are o altă părere, „pervertită” de televizor, care, normal, trunchiază adevărul despre monștri, transformându-i în niște animale de companie inofensive. (Derrida ar spune că și numai numind/ indicând un monstru, l-am transformat deja într-un pet.) 

În încercarea lui de a-l aduce pe micuț pe calea „cea dreaptă”, contele va constata cu (un pic de) amărăciune că monstruoșenia ca instituție nu mai e ce-a fost. Ajunși într-o tabără de vampiri (unde a învățat și el când era mic), Drac și ortacii săi află cum, sub presiunea unei politically correcteness apropo de copii și educație, este denaturată însăși esența, ființa generică, a vampirului. Dar, întocmai membrilor familiei Adams, nu disperă. Iar noi, normal, ne amuzăm. 

Cam atât despre ce-ar putea fi depistat ca fiind cât de cât subtil. În rest, nu vă așteptați la rafinamente, innuendo-uri șmechere, prea multe glume cu substrat. Nici la bancuri insolite sau ticluite în cascadă. Totuși, bancurile, așa primitive cum sunt, au o minunată susținere vizuală – până la urmă, limbajul animat cunoaște aici o vervă de zile mari și își face cu ușurință loc în suflete – mai ales ale celor de până în 10 ani. Slapstick și muzică – astea sunt ingredientele principale. Dacă la al doilea capitol, poate încăpea mai mult (Drac rupându-se-n figuri pe un hip-hop recent e OK, dar s-ar mai fi cerut), în schimb, bușiturile, trântele, jap-jap-urile sunt dintre cele mai premium din ce-am văzut în ultima vreme. Genndy Tartakovsky nu se dezminte: animația lui e un deliciu de umor dulce-amărui, clasică și inventivă în același timp. Și potrivită ca o mănușă pe tematica weird-ului. (Am însă o nedumerire: de ce era nevoie de 3D?) 

Față de  Hotel Transylvania, sunt minime îmbunătățiri la nivel de personaje. În timp ce Johnny rămâne același prostănac nu foarte angajant (ne-a plăcut costumația lui de la bal, care amintește de Dracula lui Oldman), Mavis primește o dimensiune în plus, de mămică ultraprotectoare, în timp ce Dracula creează un mix mai persistent de duplicitate, ipocrizie (diplomație?), fanfaronadă și idealism. Lui, ca un alter ego extremist, i se alătură (din păcate, prea târziu pentru a fi cu adevărat de efect) Vlad, străbunicul lui Denis, care locuiește într-o peșteră cu creaturi „înfricoșătoare” (amintind de Dracula Untold). 

Scenariul e subțire, plotul, previzibil, sunt chestii pe care mi-ar fi plăcut să le văd dezvoltate (membrii găștii lui Dracula își descoperă o problemă, dacă nu foarte originală, măcar amuzantă). Dar se scoate cu personajele secundare: Wayne e în continuare flebețea mea, jeleul Blobby the Blob îndură tot ce poate îndura un jeleu gigant (răsplătit de chițăieli în sală) și o avem pe vârcolăcița Winnie, îndrăgostită de nepoțel (între ei, întâmplător, e și cel mai haios banc). 

E mai fain decât HT (2012)? Clar. Deși target-ul principal rămân puștiulicii sub 10 ani. Poate al treilea o să fie chiar ceva deosebit. 

Dacă vreți să vă scoateți copiii la film de Halloween, cu siguranță că HT2 e cel mai potrivit. 

Notă: 7