In the Heart of the Sea 3D (2015) – O fi albă, dar e lungă de 30!

…De metri. Și le-o trage ăstora din toate pozițiile, pe fiecare parte, perfid, letal. Că-i instrumentul Naturii, al Necuratului, sau al amândurora, pe moment nici nu contează, așa prăpăd face. Mai ales în sufletele supraviețuitorilor, așa cum se cade într-un thriller/ horror care se respectă. 

Arătarea mărilor pe care Melville o va boteza Moby-Dick este aici la prima sa ispravă cunoscută: scufundarea balenierii Essex în 1821, poveste (probabil mai puțin pescărească și mai mult adevărată) care a stat la baza celebrului roman. Scenariul pornește de la cartea de nonficțiune cu același titlu ca filmul și e pus în peliculă de Ron Howard. Cu atâta sete, că un 4Dx (așa rudimentar cum e) ar fi mult prea mult pentru un mers la cinema. Că țopăie delfinii pe lângă tine e una, dar când dă cu valu’ și bestia aia cu coada, de rupe corabia franjuri și încep explozii pe apă/ sub apă, te faci mic în scaun. 

Ca să se mai spargă posibilă monotonie și să mai extragă niște învățăminte, avem un „zilele noastre” (pe la 1850), când Melville însuși (Ben Whishaw) vine de hăt departe ca să-l tragă de limbă, contra cost, pe supraviețuitorul Tom Nickerson (Brendan Gleeson, In Bruges ), pe atunci un mucos de mus orfan. Tom îl trimite la plimbare, inițial, ca apoi, după ce-l bate nevasta la cap, să dea drumul la dureroasele amintiri, neauzite de nimeni până atunci (o să vedem la final de ce). E un fel de confesiune – faptul că, la un moment dat, ni se spune asta la modul direct e o stângăcie fiindcă eclipsează mesajul mai profund al filmului. Fiincă filmul nu trebuia să fie despre supraviețuire – cum au scos-o la capăt câțiva supraviețuitori ai unui dezastru pe care ei înșiși nu știu unde să-l plaseze (în ordine mitică sau naturală). Din păcate, mesajul despre care vorbeam, cel al hybris-ului/ lăcomiei pedepsit(ă) și al posibilității revenirii pe calea cea dreaptă, e înecat sub tone de senzațional, care, la un moment dat, rămân goale ca sens. 

Ar fi, riguros vorbind, doi principali: căpitanul George Pollard (Benjamin Walker) și, „mai” principal, în virtutea unor motivații mai puternice/ vizibile, secundul Owen Chase (Chris Hemsworth). Primul ajunge la comanda corăbiei pe pile grosolane (că-i neam de bogătași), în timp ce Owen Chase, marinar experimentat și cu n balene ucise la activ, e doar secund (că-i venetic). Între cei doi e conflict de la început: Chase zice cum stă treaba, Pollard îl face pe ăsta țăran în față, iar când secundul dovedește că are dreptate, căpitanul dă vina pe el pentru corabia avariată de furtună. Relația celor doi duce totuși într-o anumită direcție, doar că toată vânzoleala pe mări e de natură să interpună lacune serioase, astfel încât veridicitatea are de suferit. 

Lumea Nouă cunoaște primele decenii de industrializare și e foarte mândră de asta. Balenele nu-s pentru papa, așa cum am crede la început, ci pentru uleiul extras din ele, strămoșul petrolului. E vorba despre cucerirea/ stăpânirea naturii. Dumnezeu încă are un cuvânt de spus, doar că nu știm dacă e de partea noastră sau e vreun ecologist. Cert e că atunci când, după ce prada se dovedește a fi insignifiantă, echipajul aude de povestea cu o porțiune de Pacific unde fosăie de balene și zice hai, să le dăm cep, apare Marele Alb și le dă crunta replică, îi lasă fără nimic, după care îi hingherește de n-au aer. După toate aparențele, din răzbunare, deși niciodată nu-i sigur cu balenele astea. Dar ideea lăcomiei amendate tot transpare: Pollard vrea uleiul pentru glorie, Chase, pentru bănuți (cașalot e, pentru el, cash a lot) și poziție socială, să nu mai fie țăranul care zic toți că e. Unul divulgă o filozofie iluminist antropocentristă, celălalt, una pesimistă și, în același timp, pragmatică. (Dialogurile sunt OK atunci când sunt doar poetice, și devin ușor de plastic atunci când dau drumul la filozofie.) 

Din păcate, luat per total, e un fel de am fost, ne-am furat-o, ne-am întors. Ceva nebunie/ obsesie à la Ahab (căpitanul din romanul lui Melville)? Greu de decantat: sigur, Chase, umilit în orgoliul lui de vânător premium, are pata pusă pe balenă, dar nu suficient de crâncen să iasă ceva epopeic. Și, la întrebarea naratorului (Melville), primul line din film, „cum putem cunoaște necunoscutul”, nu prea găsim răspuns satisfăcător. 

Imaginea e copleșitoare și fascinantă la nivelul detaliului: seul care se scurge pe lângă lumânare, figura înspăimântată a musului, stropită de valuri și de sângele unei balene (adică, i s-a făcut botezul), desenul balenei scrijelit stângaci cu cuțitul dispărând pentru totdeauna în adâncuri, sunt geniale. Dacă și scenariul ar fi ieșit din capcana thriller-ului și și-ar fi slujit ideea, făcând din premise, așa cum ar fi fost cazul, o poveste înălțătoare, am fi avut o capodoperă. 

Notă: 7