Inside Out 3D (2015) – Piticii de pe creier există!!!

Numai în centrul de comandă sunt cinci: donșoara Joy (cam șefă), duduia Sadness, pițipoanca Dezgust, domnu’ Frică și nenea Furie… Iar primprejur trebăluiesc, cu sau fără rost, alții: muncitori, polițai, paznici și „infractori” (ținuți la mititica, adică în subconștient), un prieten imaginar surghiunit și… un iubit imaginar c-o singură replică (ideal, în context). Toți ăștia își duc traiul în capul lui Riley, o năpârstoacă de 11 ani care trece printr-o perioadă grea: s-a mutat din Minnesota, unde avea prieteni și era vedetă la hochei, în San Francisco, unde nimic nu merge cum ar trebui. 

Ca să vezi competență pe respectivii pitici (științific, le zice „emoții”, „sentimente”), adună ședințe, iau decizii rapide, apasă butonul de reacție, învârtesc niște bile ca de bowling, care sunt amintirile recente, de durată sau de bază. Fac totul, împreună și separat, cum știe fiecare mai bine, pentru fericirea stăpânei (deși nu poți fi sigur cine pe cine stăpânește). Sună complicat? Poi, e umpic, mai ales pentru cei mai fragezi dintre noi. Partea mai delicată va fi când puștiul/ puștoaica o să vă întrebe: mami/ tati, am și eu pitici din ăia în cap, pot să mă joc cu ei? Că nu cred că e o idee bună să le vorbiți de personificare, alegorie și metaforă.   

Până una alta, lăsați grijile și mergeți să-l vedeți, cu mic, cu mare: vi-l recomand cu tot entuziasmul. E unul dintre cele mai distractive, mai trepidante, mai haioase, mai emoționante desene animate din ultimii zece ani: Pixar s-a întrecut pe sine. Îl percep ca pe două filme distincte, unul pentru gâgâlici (o aventură amețitoare) și unul pentru cei mari (o comedie de situație demențială). (Din păcate, fiindcă am optat pentru varianta subtitrată – se înțelege de ce –, am fost deprivat de reacțiile puștiulicilor, care, normal, s-au adunat la varianta dublată.) 

Revenind la piticii colorați, aceștia au o chimie fantastică, și când se ceartă și când (foarte rar) cad de acord. Mai ales în a doua treime, când Joy/ Bucuria (un fel de pixie, minus superficialitatea) face pereche cu Sadness/ Tristețea (o emo grăscioară). Cine și-ar fi închipuit că niște sentimente – fiecare în parte – pot să exprime atât de mult? Joy (cel mai simpatic, mai convingător personaj „gândește pozitiv” evăr) o manipulează pe depresiva Sadness cu tact, cu ironie, cu un pic de malițiozitate, cu… mult drag. Personajele trec prin situații extreme: lumi (a se citi „Insulele personalității lui Riley”) se prăbușesc în jurul lor, ele însele trec prin metamorfoze (când pășesc pe tărâmul „gândirii abstracte”, devin niște figuri de Joan Miró), sunt amenințate de uitare/ dispariție (o mică bucățică sumbră, dar binevenită). O aventură apropiată ca sens de Poveste fără sfârșit. Dar, pe lângă momentele de emoție intensă (da, vi se umezesc ochii), e incredibil de funny: una dintre fazele mele preferate e când Joy, în timp ce o urmărește pe Sadness, sare cu ajutorul un pai de cartof prăjit, iar apoi, continuând să fugă, își linge degetele. Adorabil. Genial. 

Deși, dintr-un sinopsis, ai putea spune că, per total, e un fel de „învață (psihoneurofiziologie) distractiv”, makerii au reușit să îndepărteze/ acopere orice urmă supărătoare de didacticism. Și asta prin multă imaginație și simț al umorului: visele/ coșmarurile sunt create de o echipă (blazată) de cineaști, în subconștient sunt ținute sub pază amintiri „terifiante”, care însă pot să evadeze și să apară în vise: aspiratorul bunicii, broccoli (hahaha) și… încă ceva simpatic și cu posibile trimiteri la Stephen King. 

Dacă n-ai pitici din ăștia pe creier, cel puțin o să-i ai în suflet pe cei din Inside Out. 

Notă: 9.5