Insidious: Chapter 3 (2015) – „Capra cu trei iezi” pe horror

Foarte multe probleme, printre care una notabilă, la sistemul de climax-izare (ne așteptam la un meci mai strâns, dar s-a cam terminat cu KO), plus un personaj complet inutil (frățiorul). Și încă vreo două personaje doar inutile (prietenii adolescentei bântuite). Totuși, parcă sunt mai puține suflete aici decât în primele „capitole”, ceea ce e de bine. În rest, toate bune și frumoase (= horribiliciuni de calitate).

Scenaristul precedentelor Insidious (și al francizei Saw), Leigh Whannell ia cârma regiei în acest prequel, în care joacă și el, ca și în anterioarele: același rol de vocea a doua în cuplul de ghost hunters, el fiind ăla mai nătăfleț, trimis de mai șmecheru’ lui coleg, ca un dispensabil autentic, să înfrunte pericolul/ necunoscutul (autoironie cu substrat). (Cei doi amintesc de un cuplu celebru once upon a time, Jay and Silent Bob, actorul care-l întruchipează pe al doilea fiind, la rându-i, scenarist și regizor, a se vedea Dogma, 1999.) Rezultatul e surprinzător (în sensul bun): Whannell deraiază de la câteva convenții, făcând din acest „al treilea capitol” (introductiv) ceva care tinde spre un horror asiatic. Firește, până acolo e cale lungă, dar e clar că regizorul nostru a învățat niște lecții. Una dintre ele ar fi punerea la încercare a logicii, de care occidentalii se agață instinctiv. Dar să vedem despre ce e vorba.

Quinn Brenner e în ultimul an de liceu și vrea să devină actriță (lucru care nu are valoarea dramatică așteptată, dar e bun la conturarea psihologică a personajului). Adolescenta simte că mama ei, moartă cu un an jumate înainte, încă îi e prin preajmă, într-un fel sau altul, astfel că ia legătura cu mediumul pe care îl știm din primele două părți, Elise. Aceasta refuză să se implice din cauza Miresei-în-negru, care o pândește la cotitură – adică, de fiecare dată când trece pragul în lumea de dincolo (the Further), ea (el, că-i travestit, actually), îi promite și îi drege urât. Până la urmă, după ce Quinn suferă un accident și e în pericol de a fi ticăloșită de spiritele rele, învinge altruismul și spiritista decide să ajute. Asta, după ce fata crede că fenomenele din jurul ei se datorează mamei: ca și în Capra cu trei iezi, „lupul” bate la ușă și se dă drept altcineva.

Tatăl fetei, Elise și cei doi ghost hunters (la prima lor acțiune „adevărată”) sunt singurii antamați în acțiunea de recuperare a lui Quinn, aflată acum în posesia unui fel de strigoi cu mască de respirat. Pe jumătate, ca să fim preciși: la un moment dat, vedem dublul – de dincolo – al fetei, fără pleoape, mâini și picioare. Pentru început nu înțelegem ce e cu ființa aia (logica e ruptă), pentru ca apoi să ne înfricoșăm în fața unui nou tip de posedare – succesivă. Un concept nou în franciză, îndrăzneț.

Și mai îndrăzneț e faptul de a-i da antagonistului o trăsătură afectivă aproape pozitivă într-una dintre scene, unde nu mai e un simplu zombie (o să vedeți despre ce e vorba). În general, s-a mizat pe o complexitate mărită a psihologiei personajelor: la un moment dat, Elise se confruntă cu o tentație – cea de a nu se mai întoarce în lumea celor vii.

Tensiunea e alimentată de faptul că fata este parțial imobilizată în urma accidentului: picioarele îi sunt în ghips, ceea ce o face o pradă mai ușoară. În timp ce un personaj secundar interesant, o vecină bătrână nebună, întreține un suspans de un alt nivel, prin vorbe care, pe moment, par fără sens. (Din nefericire, acesta nu e exploatat la adevăratul potențial.)

Alegerea unui bloc de locuințe vechi, gen hotel, iar e o idee faină: nu numai că ne-am săturat de căsuțe americane de periferie, lipsite de personalitate, dar, în mintea fanilor genului, se vor face legături spre genul gothic: coridoarele tapetate iluminate de lămpi garantează, printre altele, un soi de atmosferă „mai autentică”.

Pregătiți-vă, printre altele, de niște sperieturi zdravene și inventive.

Notă: 7